Polițistul nu părea grăbit.
Nu părea nici furios.
Doar serios.
— Sunteți Ion Popa? m-a întrebat din nou, uitându-se la mine atent.
— Da…
Am simțit cum mi se usucă gura. În spatele meu, din sufragerie, se auzea vocea lui Matei certându-se cu sora lui pe telecomandă. O dimineață normală. Prea normală.
— Ați fost aseară la domnul Dumitrescu?
Pentru o clipă, m-am întrebat dacă bătrânul spusese altceva. Dacă poate crezuse că am luat bani. Dacă își schimbase povestea.
— Da, am fost. I-am dus portofelul.
Polițistul m-a privit câteva secunde. Apoi a dat din cap.
— Știu.
Inima mi-a urcat în gât.
— Domnul Dumitrescu a depus o declarație dimineață. A spus că i-ați salvat luna. Fără banii ăia, nu-și putea plăti medicamentele. Și nici întreținerea.
Am clipit. Nu înțelegeam unde duce discuția.
— Și…?
Polițistul a făcut un pas înapoi și a arătat spre stradă.
O mașină neagră era parcată în fața casei. Lângă ea, sprijinit în baston, stătea bătrânul.
— A insistat să venim personal.
Am ieșit pe poartă.
Copiii apăruseră deja la geam, cu nasurile lipite de sticlă.
Domnul Dumitrescu m-a privit cu ochii umezi, dar hotărâți.
— Tinere, a spus, eu nu am copii. N-am pe nimeni. Soția mea s-a dus acum zece ani. Iar ce ai făcut tu… nu mai face nimeni azi.
Am încercat să spun că nu e mare lucru. Că era normal.
El a ridicat mâna.
— Ba e mare lucru. Când ai puțin și totuși alegi să fii om, asta e mare lucru.
A făcut semn cu capul, iar șoferul mașinii negre a deschis portbagajul.
Din el au început să scoată pungi. Cutii. Sacoșe.
Alimente.
Haine.
Ghiozdane noi.
— Nu, nu pot să primesc… am început eu.
— Nu e pomană, a spus el ferm. E mulțumire.
Polițistul a zâmbit pentru prima dată.
— Și mai e ceva.
Din mașină a coborât un bărbat la vreo cincizeci de ani, îmbrăcat simplu, dar îngrijit.
— Sunt Andrei Ionescu. Am un atelier auto mai mare, în zona industrială. Domnul Dumitrescu mi-a fost profesor în tinerețe. Mi-a povestit despre dumneavoastră.
Am simțit cum îmi bate inima din nou, dar altfel de data asta.
— Caut un mecanic bun. Am întrebat prin oraș. Numele dumneavoastră a mai apărut o dată sau de două ori. Oameni care au spus că sunteți corect.
Corect.
Un cuvânt simplu. Dar greu.
— Salariul e 6.500 de lei net, program stabil. Asigurare medicală pentru dumneavoastră și copii. Și… a zâmbit ușor, nu lucrăm sâmbăta.
Am rămas fără aer.
6.500 de lei.
Nu mai trebuia să aleg între facturi și ghete.
Nu mai trebuia să stau noaptea cu ochii în tavan făcând calcule.
Din casă s-a auzit un țipăt:
— Tati, vine poliția la noi?
Am izbucnit în râs. Un râs scurt, tremurat.
M-am uitat la bătrân.
— De ce faceți asta?
El și-a strâns bastonul.
— Pentru că lumea nu se schimbă cu vorbe. Se schimbă când un om face bine altui om. Iar binele trebuie dat mai departe.
Am simțit ceva în piept. Ca o greutate care, în sfârșit, se ridica.
Am acceptat.
Nu pentru mine.
Pentru ei.
În seara aceea, i-am dus pe copii în parc. Le-am luat înghețată fără să mă uit la preț. Stăteam pe bancă și îi priveam cum aleargă.
Matei a venit la mine și m-a întrebat:
— Tati, de ce zâmbești așa?
L-am luat în brațe.
— Pentru că azi am învățat ceva important.
— Ce?
M-am uitat la ei trei. La lumea mea.
— Că dacă faci ce e corect, chiar și când îți e greu, viața găsește o cale să te răsplătească.
Nu cu minuni.
Ci cu oameni.
Iar în seara aia, pentru prima dată după mult timp, n-am mai simțit că mă ține casa doar din ambiție.
O ținea speranța.