Am coborât din taxi cu inima bătându-mi în urechi. Aerul mirosea a praf și a frunze umede. Clădirea nu arăta deloc ca un loc vesel: ferestre vechi, uși grele, vopseaua coșcovită. Și totuși, din curte se auzeau râsete de copii.
L-am văzut pe Andrei coborând din mașină. Nu avea undițele la el. Doar rucsacul. A scos din portbagaj o sacoșă mare și a intrat pe poarta de fier, salutând portarul ca pe un vechi cunoscut.
Am rămas pe trotuar, cu genunchii moi. Mintea mea alerga în toate direcțiile. Ce caută aici? De ce minte?
Am făcut câțiva pași și m-am apropiat de poartă. Portarul, un bărbat trecut de cincizeci de ani, m-a privit curios.
— Căutați pe cineva?
— Da… pe Andrei Ionescu.
— A, Andrei? Intrați, e în sala mare. Vine în fiecare sâmbătă.
„Vine în fiecare sâmbătă.” Cuvintele mi-au răsunat în cap.
Am intrat. În hol mirosea a mâncare gătită și a săpun ieftin. Pe pereți erau desene făcute de copii: case, flori, soare. Nici urmă de pancarte străine sau lozinci. Doar lucruri simple, românești.
Dintr-o sală se auzeau voci și aplauze. M-am apropiat încet și am privit pe ușă.
Andrei stătea pe podea, înconjurat de vreo zece copii. Avea mânecile suflecate, iar pe față — acel zâmbet pe care îl vedeam rar acasă. Un băiețel cu piciorul în ghips râdea în hohote, iar o fetiță cu codițe îi arăta un desen.
— Uite, nene Andrei, asta e o barcă! — a spus ea.
— E cea mai frumoasă barcă pe care am văzut-o — i-a răspuns el.
Barcă. Pescuit. Am simțit cum mi se strânge gâtul.
O femeie în halat s-a apropiat de mine.
— Sunteți rudă?
— Sunt… soacra lui — am spus încet.
A zâmbit cald.
— Avem noroc cu el. Vine de ani buni. Repară tot ce se strică, aduce mâncare, jucării. Din banii lui. N-a vrut niciodată să se știe.
Am simțit cum îmi dau lacrimile.
— De ce… de ce n-a spus nimănui?
— Zice că nu face nimic special. Că a avut noroc în viață și vrea să dea mai departe.
L-am privit din nou. Scoatea din sacoșă caiete, creioane, dulciuri. Un copil l-a întrebat:
— Nene Andrei, vii și sâmbăta viitoare?
— Dacă mă țin picioarele, vin sigur.
Atunci am înțeles. „Pescuitul” era, de fapt, felul lui de a scăpa de explicații, de laude, de întrebări. Undițele erau doar o poveste simplă.
M-am întors acasă cu autobuzul, amețită de emoții. Când Andrei a venit seara, ca de obicei, l-am privit altfel. Mai atent. Mai cald.
După ce Sofia a adormit, i-am spus Anei adevărul. Tot. Fără ocolişuri.
Ana a plâns. Dar nu de durere. De mândrie.
— Mamă… — a șoptit. — De asta l-am iubit.
Duminică dimineață, Ana a pus pe masă un plic.
— Ce-i asta? — a întrebat Andrei.
— O parte din economii. Pentru copii. Și… data viitoare mergem cu tine.
Andrei a tăcut o clipă, apoi a zâmbit. Acel zâmbet sincer, fără umbre.
Atunci am știut sigur: uneori, cele mai mari adevăruri se ascund în cele mai simple minciuni. Iar familia nu se clatină când apare adevărul — ci devine mai puternică.