Încercările lui Andrei de a o opri pe Maria au fost inutile.
De două ori s-a dus în orașul natal.
De două ori s-a întors învins.
— Mamă, — îi spuse pe verandă, — avem doar două camere. Copilul va plânge. Va fi greu pentru toată lumea.
— Și ce dacă? Îmi pun dopuri în urechi. Aici mor de plictiseală. Gloria a murit. Cu cine să mai vorbesc?
— Înscrie-te la un club de pensionari.
— Foarte amuzant! — izbucni Maria. — Ți-am dat casă și acum nici măcar nu mă primești? Soția ta te conduce de nas.
Duminică seara, Emma stătea în camera copilului și aranja pentru a zecea oară hăinuțele din sertare.
Nu pentru că era nevoie.
Ci pentru că avea nevoie să gândească.
Ceva nu se lega.
Maria nu fusese niciodată genul care să lase casa și grădina în urmă.
Ani întregi refuzase chiar și vacanțe de câteva zile.
Iar acum voia să renunțe brusc la tot?
Telefonul ei a vibrat.
Era un mesaj de la o fostă colegă care locuia în orașul natal al Mariei.
Emma îi ceruse discret câteva informații.
A deschis mesajul.
Și a rămas nemișcată.
După câteva secunde l-a chemat pe Andrei.
— Trebuie să vezi asta.
În fotografii apărea casa părinților lui.
În curte erau oameni necunoscuți.
Pe poartă era agățat un panou.
„De vânzare”.
Andrei a simțit că i se taie respirația.
— Ce este asta?
— Exact întrebarea pe care mi-am pus-o și eu.
A doua zi au plecat imediat spre oraș.
Când au ajuns, au găsit-o pe Maria în bucătărie, iar lângă ea stătea mătușa Alina.
Amândouă au încremenit când i-au văzut.
— Mamă, de ce este casa la vânzare?
Maria și-a ferit privirea.
Pentru prima dată.
— Nu e treaba ta.
— Ba este.
Tăcerea s-a prelungit.
Până când Alina a cedat prima.
— Spune-i adevărul.
Maria s-a așezat greu pe scaun.
Părea dintr-odată mai bătrână.
Mai mică.
— Am făcut niște împrumuturi.
Andrei a rămas fără cuvinte.
— Ce fel de împrumuturi?
— După ce a murit tatăl tău…
Vocea i s-a frânt.
— Nu suportam liniștea.
Au aflat atunci că Maria investise bani într-o schemă dubioasă recomandată de niște cunoscuți.
Promiteau profit rapid.
Pierduse aproape toate economiile.
Apoi făcuse credite ca să recupereze pierderea.
Apoi alte credite ca să le acopere pe primele.
Casa urma să fie executată.
Mutarea nu era despre singurătate.
Era despre faptul că rămânea fără locuință.
Andrei s-a așezat încet.
Pentru prima dată după multe luni, nu a simțit furie.
A simțit tristețe.
— De ce nu ne-ai spus?
Maria a început să plângă.
Plângea rar.
— Pentru că tatăl tău se ocupa mereu de toate. Iar când a murit… nu am mai știut ce să fac.
Emma a privit-o lung.
În sfârșit înțelegea.
Nu era doar control.
Era și frică.
Multă frică.
Dar asta nu schimba realitatea.
— Maria, — spuse ea calm, — nu vă puteți muta la noi.
Femeia a ridicat capul.
— Deci mă lăsați pe drumuri?
— Nu.
Emma își puse mâna pe burtă.
— Dar nici nu vom sacrifica familia noastră.
Au urmat săptămâni dificile.
Au găsit un apartament mic în apropierea orașului.
Au negociat cu banca.
Au vândut casa înainte să fie executată.
Au achitat cea mai mare parte a datoriilor.
Maria s-a mutat acolo.
Nu cu bucurie.
Nu fără certuri.
Dar fără să distrugă viața fiului ei.
În ziua în care s-au terminat toate actele, Andrei a mers să o viziteze.
Maria îi pregătise cafea.
Au stat în tăcere câteva minute.
Apoi ea a spus încet:
— Tatăl tău ar fi fost dezamăgit de mine.
Andrei a privit pe fereastră.
— Cred că ar fi fost trist că ai dus totul singură.
Ochii femeii s-au umplut de lacrimi.
Pentru prima dată nu s-a apărat.
Nu a ridicat vocea.
Nu a dat vina pe nimeni.
Doar a încuviințat.
Câteva luni mai târziu s-a născut fiica lor.
Când Maria a venit să o vadă, s-a oprit în pragul camerei copilului.
Aceeași cameră pe care voise să o ocupe.
S-a uitat la pătuț.
La jucării.
La nepoțica adormită.
Și a șoptit:
— Aici trebuia să fie.
Emma a auzit.
Și pentru prima dată după mult timp a simțit că femeia aceea înțelesese, în sfârșit, diferența dintre a avea nevoie de ajutor și a pretinde sacrificiul altora.
Iar Andrei a învățat cea mai grea lecție dintre toate:
un fiu poate să-și iubească mama fără să-i permită să-i conducă viața.