Bărbatul a strâns mâna ei cu grijă. Nu a tras-o, nu a împins-o. Aștepta.
— Mă cheamă Andrei, a spus încet. Dacă vrei… putem merge încet.
Tonul lui nu semăna cu nimic din ce cunoscuse ea până atunci. Nu era poruncitor. Nu era batjocoritor. Era… calm.
Au plecat pe jos, până la o casă mică de la marginea orașului. O casă veche, dar curată. Ea simțea miros de lemn, de pâine proaspătă, de ceai.
— Nu am multe, i-a spus Andrei. Dar ce am e al tău.
În primele zile, fata a așteptat lovitura. Vorba grea. Disprețul. Era convinsă că așa va fi. Așa fusese toată viața ei.
Dar nimic nu a venit.
Dimineața, el îi lăsa ceaiul cald pe masă. Îi descria lumina de afară. Îi spunea cum arată cerul, copacii, oamenii.
— Azi e albastru deschis. Ca o liniște, spunea el.
Pentru prima dată, întunericul ei nu mai părea gol.
Andrei muncea cu ziua. Căra saci, repara garduri, făcea ce găsea. Seara venea obosit, dar zâmbea. Niciodată nu i-a reproșat nimic.
— Tu vezi lucruri pe care eu nu le văd, îi spunea.
Cu timpul, ea a început să râdă. Să cânte încet. Să se miște prin casă fără teamă.
După un an, Andrei a strâns bani. Puțini, dar cu grijă. A vândut ceasul primit de la tatăl lui.
— Mergem la București, i-a spus. La doctor.
Operația a fost grea. Costisitoare. Dar a reușit.
Când bandajele au fost date jos, fata a clipit. Lumina a înțepat-o. Apoi a văzut.
Primul chip a fost al lui Andrei. Obosit. Emoționat. Cu ochii plini de lacrimi.
— Tu… tu ești frumos, a șoptit ea.
Au plâns amândoi.
Anii au trecut. Au deschis un mic atelier. Ea cosea. El vindea. Au cumpărat casa. Au avut un copil.
Într-o zi, tatăl ei a apărut la poartă. Îmbătrânit. Bolnav. Singur.
— Am greșit… a murmurat el.
Ea l-a privit. Și nu a simțit ură. Doar liniște.
— Eu nu mai sunt greșeala nimănui, a spus calm.
Ușa s-a închis încet.
Iar pentru prima dată, întreaga familie a înțeles adevărul care i-a îngrozit:
nu orbirea fusese blestemul…
ci cruzimea lor.