Bătrânul l-a privit nedumerit.
— Ce să-ți zic?
— Despre bătrâna de la capătul satului. Despre copii.
Nea Vasile a coborât privirea.
Pentru câteva secunde, a fost liniște.
— Cine ți-a spus?
— Nu contează.
Bătrânul a zâmbit trist.
— Nu voiam să te împovărez. Tu ai viața ta, ratele tale…
— Dar îmi cereai bani și eu credeam că nu îți ajung ție.
— Nici mie nu-mi ajung mereu, a spus încet.
Apoi a ridicat ochii.
— Dar mie îmi ajunge și o mămăligă. Copiii ăia au nevoie de mai mult.
Mihai a simțit cum i se umezesc ochii.
Își cunoscuse tatăl o viață întreagă.
Dar abia acum îl înțelegea.
Nu era un om care cerea ajutor.
Era un om care, din puținul lui, ajuta pe alții.
— De mâine nu mai mergi singur, a spus Mihai.
— Cum adică?
— Mergem împreună.
Bătrânul a vrut să spună ceva, dar Mihai l-a oprit.
— Și nu cu două sacoșe.
A doua zi dimineață, la capătul satului, au oprit două mașini.
Una veche.
Și una nouă.
Din ele au coborât tată și fiu.
Portbagajele erau pline.
Făină. Ulei. Cartofi. Lapte. Fructe. Haine. Ghiozdane. Jucării.
Bătrâna a rămas fără glas.
Cei doi copii se ascundeau în spatele ei.
— Nea Vasile… de ce?
Bătrânul a zâmbit și s-a uitat spre Mihai.
— N-am făcut eu tot. De azi suntem doi.
Mihai a lăsat sacoșele jos și s-a apropiat de copii.
Și atunci a înțeles ceva ce nu avea să uite niciodată:
Unii părinți nu ne învață bunătatea prin vorbe.
Ne-o arată în tăcere.
Cu pași grei.
Cu sacoșe pline.
Cu bani puțini.
Și cu o inimă uriașă.
Pentru că, uneori… omul care pare că are nevoie de ajutor este, de fapt, cel care ajută cel mai mult.