Femeia l-a privit câteva secunde fără să spună nimic. Apoi s-a uitat la copil.
— Cum te cheamă? a întrebat-o blând.
— Irina, a șoptit fetița, ascunzându-se pe jumătate după tatăl ei.
— Și păpușa?
— Luna.
Un colț al gurii femeii s-a ridicat într-un zâmbet mic, obosit.
— Eu sunt Clara.
Emil a simțit cum ceva se strânge în pieptul lui.
— Doamnă… n-am unde sta. Pot dormi într-un șopron, pot munci de dimineață până noaptea. Doar să… să ne lăsați să rămânem.
Clara a inspirat adânc. S-a uitat spre casă, apoi spre câmp, apoi iar la copil.
— Intrați.
Atât a spus.
Le-a arătat o cameră mică, lângă grajd. Curată. Cu două paturi. Irina a atins cearșaful de parcă nu era sigură că e adevărat.
— Tati… e pentru noi?
Emil n-a putut vorbi. A dat doar din cap.
Zilele au trecut. Emil muncea fără oprire. Repara garduri, curăța grajdul, căra saci, se trezea înainte de răsărit. Clara observa tot. Nu spunea mare lucru, dar vedea.
Într-o seară, l-a găsit pe Emil citindu-i Irinei o carte veche, sub un bec slab.
— Știi să citești bine, a spus Clara.
— Ana insista, a răspuns el. Spunea că un copil trebuie să aibă povești, chiar și când nu are bani.
Clara a tăcut mult timp.
Într-o duminică, l-a chemat pe Emil pe prispă.
— Ferma e aproape falimentară, i-a spus direct. Am moștenit-o cu datorii. Toți au plecat. N-am pe nimeni de încredere.
A scos o hârtie.
— Vreau să fii asociat. Salariu corect. Acte. Casă.
Emil a rămas fără aer.
— De ce?
Clara s-a uitat spre Irina, care alerga prin iarbă, râzând.
— Pentru că un om care n-a renunțat la copilul lui când a pierdut tot… nu mă va trăda.
Au semnat.
Un an mai târziu, ferma mergea din nou. Irina avea prieteni, o cameră a ei, o viață normală.
Într-o seară, Emil a pus o fotografie pe noptieră. Ana zâmbea.
— Am reușit, i-a șoptit.
Și pentru prima dată după mult timp, chiar era adevărat.