Petru nu i-a răspuns imediat.
Și-a pus șapca uzată pe cap și a privit-o lung.
— Dacă nu facem asta acum, n-o să aflăm niciodată.
Au ieșit din apartamentul lor din cartierul Titan cu pași mici. Liftul mirosea a detergent ieftin, iar vecina de la trei i-a salutat fără să-i recunoască.
Prima oprire: Cluj.
Au bătut la ușa Violetei într-o după-amiază rece. Bloc nou, interfon, camere de supraveghere. Petru și-a aplecat umerii, Ruxandra și-a ținut privirea în pământ.
Violeta a deschis doar cât să încapă lanțul de siguranță.
— Ce doriți?
— O bucățică de pâine… orice… a murmurat Ruxandra.
Violeta nici n-a clipit.
— Nu oferim bani. Încercați la un centru social.
Și a închis.
Fără să-i privească. Fără să-i vadă.
A doua zi, la București, la Radu. Ușă masivă, sonerie video.
Radu a răspuns prin interfon.
— Da?
— Vă rugăm… n-am mâncat de ieri…
— Nu mă interesează. Mergeți la primărie.
Ecranul s-a stins.
La Mirela a fost și mai scurt.
— Să vină paza! a strigat ea către soț.
Sorin nici n-a deschis. A trimis menajera să le spună că nu primește cerșetori.
Cu fiecare ușă trântită, în pieptul lui Petru creștea ceva greu.
Nu furie.
Nu rușine.
Un gol.
Au ajuns la Daniel seara târziu. Casa mică, cu lumină caldă în ferestre. Se auzea un radio vechi și lătratul unui câine.
Petru a bătut.
Ușa s-a deschis larg, fără lanț, fără teamă.
Ioana a apărut prima.
— Doamne… intrați repede, e frig!
Nu le-a pus întrebări. Nu le-a cerut explicații.
Daniel a adus două scaune lângă sobă.
— Stați aici. Ioana, mai pune niște ciorbă în farfurii.
Ciorbă simplă de legume. Pâine caldă. Ceai.
Ruxandra tremura. Nu de frig.
Ioana i-a pus o pătură pe umeri.
— Nu avem mult, dar împărțim.
Daniel i-a privit atent.
— Unde stați? Aveți unde dormi?
Petru a înghițit greu.
— Nu.
Daniel n-a stat pe gânduri.
— Rămâneți la noi. Mâine vedem ce facem. Om găsi o soluție.
Fără calcule. Fără scuze. Fără „nu pot”.
În noaptea aceea, Petru n-a dormit. Se uita la tavanul pătat de umezeală și auzea respirația liniștită a fiului său din camera alăturată.
Dimineața, când Ioana frământa aluatul pentru pâine, Petru s-a ridicat.
— Daniel… a spus, cu vocea lui adevărată.
Fiul s-a întors brusc. A încremenit.
Ruxandra și-a dat jos șapca și și-a strâns părul la spate.
A fost o clipă lungă.
Apoi Daniel a înțeles.
Nu a țipat.
Nu s-a supărat.
A lăcrimat.
— De ce? a întrebat doar atât.
Petru s-a apropiat și i-a pus mâna pe umăr.
— Pentru că am vrut să știm dacă am crescut oameni… sau doar oameni cu bani.
În acea zi, Petru și Ruxandra au mers la notar.
Casa din București, economiile, terenul moștenit de la părinți — totul a fost trecut pe numele lui Daniel.
Nu din răzbunare.
Ci din adevăr.
Când ceilalți patru au aflat, au sunat furioși. Au vorbit despre nedreptate, despre drepturi, despre ce „li se cuvine”.
Petru i-a ascultat pe fiecare. Calm.
— Ce ni se cuvine nouă, a spus el în final, era o ușă deschisă.
Au închis telefoanele.
În curtea casei de la țară, Daniel bătea un cui la acoperișul care, în sfârșit, urma să fie schimbat.
Ruxandra stătea pe bancă, cu o cană de cafea în mână.
Petru privea cerul senin.
Pentru prima dată după mult timp, nu mai simțea golul acela în piept.
Nu pentru că pierduse patru copii.
Ci pentru că îl regăsise pe cel care conta cu adevărat.