— Ce vreți să spuneți că nu este treaz? întrebă polițistul.
Margaret ridică spre ei o față albă de spaimă.
— Lucas merge în somn.
Doamna Carter rămase nemișcată.
— Este somnambul?
— De aceea îi leg mâinile, răspunse Margaret. Nu ca să-l pedepsesc. Ca să-l opresc.
Unul dintre agenți se apropie prudent de copil.
Lucas avea ochii deschiși.
Dar privirea lui era goală.
Nu părea să vadă pe nimeni.
— Lucas? îl strigă doamna Carter.
Băiatul nu reacționă.
În schimb, își întoarse încet capul spre fereastra deschisă.
Apoi începu să se zbată.
— Trebuie să merg la mama.
Margaret izbucni în plâns.
— Vedeți? Asta spune în fiecare noapte.
Polițistul se uită spre fereastră.
Dormitorul era la etaj.
Sub ea nu exista balcon, acoperiș sau copac.
Doar o cădere de aproape șase metri până în curtea pietruită.
— Închideți fereastra, spuse agentul.
Celălalt polițist o închise imediat.
Margaret slăbi ușor curelele de la mâinile nepotului.
— Lucas, bunica este aici.
Copilul continuă să privească spre geam.
— Mama mă cheamă.
Doamna Carter simți un fior.
Margaret începu să-i mângâie părul.
— Mama nu este acolo, puiule.
Lucas clipi de câteva ori.
Privirea începu să i se limpezească.
Apoi se uită în jur și, când văzu polițiștii, se sperie.
— Bunico?
Margaret îl strânse imediat în brațe.
— Sunt aici.
— De ce sunt oamenii ăștia în camera mea?
Atunci toți au înțeles.
Lucas nu-și amintea nimic.
În sufragerie, Margaret le-a povestit totul.
Prima criză apăruse la aproximativ două luni după moartea părinților.
Într-o noapte, îl găsise pe Lucas în capătul scărilor, încă dormind.
O săptămână mai târziu îl găsise încercând să deschidă ușa de la intrare.
A treia oară fusese mult mai grav.
Margaret se trezise la trei dimineața și văzuse că patul lui era gol.
Îl găsise în dormitorul părinților săi, cu fereastra deschisă.
Lucas avea un picior deja ridicat pe pervaz.
— Spunea că mama lui îl cheamă de afară, povesti Margaret.
Asistenta socială o privea atent.
— De ce nu ați cerut ajutor?
Margaret își coborî ochii.
— Am cerut.
Dintr-un sertar scoase un dosar gros.
Înăuntru erau programări medicale, bilete de externare, recomandări pentru un specialist în tulburări de somn și documente de la un psiholog pentru copii.
Doamna Carter începu să răsfoiască paginile.
Margaret nu inventase nimic.
Lucas fusese evaluat.
Medicii considerau că episoadele puteau fi asociate cu trauma severă provocată de moartea părinților.
— Dar de ce îl legați? întrebă polițistul.
Margaret începu să plângă din nou.
— Pentru că încuietorile n-au funcționat.
Montase alarme la uși.
Lucas învățase să le deschidă în somn.
Mutase mobilier în fața ferestrei.
Într-o noapte, copilul împinsese un scaun până acolo.
Dormise chiar și pe podea lângă patul lui.
Dar era o femeie de aproape șaptezeci de ani.
Uneori adormea.
După ce îl găsise pentru a doua oară lângă fereastră, intrase în panică și improvizase curelele moi din material textil.
Nu le fixa de pat.
Îi lega ușor mâinile între ele, suficient cât mișcarea să-l trezească sau să-i ofere ei timp să intervină.
Nu era o soluție bună.
Dar, în mintea unei bunici îngrozite că putea pierde și ultimul om din familia ei, fusese singura soluție pe care o găsise.
Doamna Carter se așeză lângă ea.
— Margaret, trebuia să spuneți școlii.
— Și ce să vă spun? Că nepotul meu mort de somn încearcă să sară pe geam pentru că își aude mama moartă chemându-l?
Vocea i se frânse.
— Mi-a fost frică să nu credeți că sunt nebună. Sau că nu sunt capabilă să am grijă de el. Mi-a fost teamă că o să mi-l luați.
Asistenta socială răspunse calm:
— Faptul că ați încercat să-l protejați contează. Dar situația nu mai poate continua așa.
Margaret dădu din cap.
— Știu.
În următoarele zile, Lucas a fost supus unor investigații suplimentare.
Medicii au descoperit că episoadele lui nocturne erau mai complexe decât crezuseră inițial.
Trauma și tulburările de somn se alimentau reciproc.
Băiatul nu avea nevoie să fie pedepsit.
Nici legat.
Avea nevoie de tratament, de un mediu sigur și de adulți care să înțeleagă ce i se întâmpla.
În camera lui au fost montate sisteme speciale de siguranță la ferestre și uși.
Margaret a primit sprijin din partea serviciilor sociale, iar Lucas a început terapie regulată.
Doamna Carter a continuat să-l urmărească atent la școală.
Câteva săptămâni mai târziu, băiatul a rămas după oră.
— Doamna Carter?
— Da?
— Bunica nu-mi mai leagă mâinile.
Învățătoarea zâmbi.
— Știu.
Lucas își privi încheieturile.
Urmele roșii dispăruseră.
— Acum avem o alarmă. Și o lumină care se aprinde dacă mă ridic din pat.
Apoi tăcu.
— Și nu o mai aud pe mama în fiecare noapte.
Doamna Carter simți cum i se strânge inima.
— Îți este dor de ea?
Lucas dădu din cap.
— Foarte mult.
— E normal să-ți fie dor.
Băiatul ridică privirea.
— Bunica spune că mama ar vrea să rămân aici, nu să mă duc după ea.
— Cred că bunica ta are dreptate.
Lucas zâmbi pentru prima dată după multe săptămâni.
În acea seară, când Margaret veni să-l ia de la școală, nu-l mai apucă strâns de mână.
Lucas fu cel care îi întinse mâna.
Iar doamna Carter, privindu-i cum pleacă împreună, înțelese cât de ușor poate arăta frica asemenea cruzimii atunci când vezi doar o parte din poveste.
Margaret făcuse o alegere greșită încercând să-și protejeze nepotul. Dar în spatele acelei alegeri nu se ascundea răutate. Se afla spaima unei bunici care pierduse deja un copil și care, în fiecare noapte, se temea că îl va pierde și pe următorul.