Mâna băiatului nici n-a apucat să o atingă.
Într-o fracțiune de secundă, Lidia i-a prins încheietura și a răsucit-o brusc. S-a auzit un pocnet sec, urmat de un țipăt.
Totul s-a mișcat atât de repede, încât ceilalți doi au rămas blocați o clipă.
Lidia nu era doar o fată care ieșise la alergat.
De zece ani practica arte marțiale. Începuse la paisprezece ani, după ce un coleg de școală încercase să o bruscheze într-un autobuz aglomerat. Atunci jurase că nu va mai fi niciodată o victimă.
Primul huligan a căzut în genunchi, ținându-și mâna.
Al doilea s-a repezit spre ea, înjurând. Lidia a făcut un pas lateral, i-a prins brațul și, folosindu-i propria forță, l-a trântit pe asfaltul umed. Aerul i-a ieșit din plămâni cu un sunet înfundat.
Al treilea a ezitat.
Pentru prima dată, zâmbetul i s-a șters de pe față.
— Ești nebună?! a strigat el.
— Nu, a răspuns Lidia calm. Sunt pregătită.
Liderul, înfuriat, a încercat să o lovească din lateral. Dar mișcările ei erau precise, calculate. Un blocaj, o lovitură scurtă în abdomen, un cot bine plasat. Băiatul s-a prăbușit lângă motocicletă.
Respirația Lidiei era din nou accelerată, dar nu de frică. De adrenalină.
Primul care țipa de durere a încercat să se ridice, însă ea deja scosese telefonul.
— Poliția? Bună dimineața. Sunt în Parcul Tineretului. Trei indivizi au încercat să mă jefuiască. Da, îi țin aici.
Băieții au început să înjure și să amenințe.
— N-ai idee cu cine te pui!
Lidia i-a privit fix.
— Ba da. Cu niște lași care atacă o femeie singură.
În câteva minute s-a auzit sirena. De data asta nu a fost pentru ea.
Polițiștii i-au găsit pe toți trei pe jos, murdari, uzi și mult mai puțin curajoși decât cu zece minute înainte.
Un agent s-a uitat la Lidia și a întrebat:
— Sunteți bine?
Ea a dat din cap.
Abia atunci a simțit cum îi tremură ușor mâinile. Descărcarea.
După declarații și formalități, a rămas o clipă singură pe bancă. Soarele urcase mai sus, luminând aleea care cu puțin timp înainte părea un loc periculos.
Și-a strâns coada la loc și a zâmbit ușor.
Nu pentru că îi învinsese.
Ci pentru că nu fugise.
În aceeași zi, povestea a ajuns pe grupurile locale din București. Oameni care citiseră au început să vorbească despre cursuri de autoapărare pentru fete, pentru soții, pentru fiice.
O mamă i-a scris: „Datorită ție mi-am înscris fata la karate.”
Lidia a citit mesajul de mai multe ori.
Nu violența o făcea puternică.
Ci faptul că refuzase să fie o pradă.
Seara, când a ajuns acasă, și-a făcut un ceai și s-a așezat pe balcon. Orașul zumzăia liniștit.
Se gândea cât de ușor ar fi putut fi altfel.
Cât de repede trei râsete batjocoritoare se pot transforma în tăcere.
În parc, a doua zi, alerga din nou.
Nu cu frică.
Ci cu spatele drept.
Pentru că uneori, cei care par cei mai vulnerabili sunt exact cei care știu cel mai bine să se apere.
Iar în dimineața aceea, trei huligani au învățat pe pielea lor că nu orice femeie singură este o victimă.