Sunetul a tăiat aerul din bucătărie ca un cuțit.
Ana a tresărit. Mihai și-a potrivit tricoul, și-a trecut mâna prin păr și s-a dus spre ușă cu un aer relaxat, aproape vesel.
— Vezi să fii aranjată — i-a șoptit printre dinți.
Ana a rămas câteva secunde nemișcată. Apoi a luat punga de pe masă. A scos fondul de ten. L-a desfăcut. L-a privit.
Mâinile îi tremurau.
S-a dus în baie. A aprins lumina. Vânătaia era mai închisă decât noaptea trecută. Buza ușor umflată. A ridicat burețelul cu machiaj.
S-a oprit.
În oglindă nu vedea doar urmele palmei. Vedea toate serile în care tăcuse. Toate dățile când își spusese „nu e chiar așa grav”. Toate momentele în care se micșorase ca să încapă în liniștea lui.
Din sufragerie se auzeau râsete. Ușa se deschisese. „Hai, intră, frate!” Vocea lui Mihai era tare, sigură.
Ana a lăsat burețelul jos.
A spălat machiajul pe care nici nu-l pusese. Și-a clătit fața cu apă rece. A simțit usturimea. A simțit rușinea transformându-se în altceva.
În hotărâre.
A ieșit din baie exact când Mihai turna bere în pahare.
Trei bărbați stăteau la masă. Au ridicat privirea spre ea. Zâmbetele li s-au oprit.
Vânătaia se vedea clar. Buza la fel.
Mihai a încremenit o fracțiune de secundă.
— Ana e puțin… — a început el.
— M-a lovit aseară — a spus ea simplu.
Cuvintele au căzut grele. Fără țipete. Fără dramă.
Doar adevăr.
Unul dintre bărbați a lăsat paharul jos. Altul și-a ferit privirea. Al treilea s-a uitat direct la Mihai.
— Ce-ai făcut, mă? — a întrebat încet.
Mihai a încercat să râdă.
— Hai, mă, nu exagerați, a fost doar…
— A fost o palmă — l-a întrerupt Ana. — Și nu e prima dată când mă face să mă simt mică. Dar e ultima dată când tac.
Inima îi bătea puternic. Dar vocea îi era limpede.
A mers în dormitor. A luat o geantă. Nu multe lucruri. Câteva haine. Actele. Telefonul.
Când a trecut pe lângă masă, nimeni nu a oprit-o.
Mihai părea mai mic decât îl văzuse vreodată. Nu mai era stăpânul casei. Era doar un bărbat prins în propriul gest.
— Unde te duci? — a întrebat el, fără siguranța de altădată.
Ana s-a oprit în prag.
— Undeva unde nu trebuie să mă acopăr ca să par fericită.
A închis ușa în urma ei.
Aerul de afară era rece, dar curat. A inspirat adânc. Pentru prima dată după mult timp, nu se mai simțea invizibilă.
Nu știa exact ce va urma. Poate va sta o vreme la sora ei. Poate va începe de la zero. Poate va fi greu.
Dar un lucru era clar.
Nu mai era decorul nimănui.
Era, în sfârșit, propria ei voce.