Am tresărit imediat.
Vocea lui era calmă, dar sigură. Prea cunoscută ca să o pot confunda.
— Mihai…? am șoptit, fără aer.
A ieșit din umbra unei mașini parcate lângă trotuar, ținând o umbrelă. Nu era doar îngrijorat. Era tensionat. Furia lui nu era îndreptată spre mine, ci spre situație.
Advertisements
— Vino aici, a spus scurt, apropiindu-se și acoperindu-mă cu haina lui.
Atunci m-am rupt. Nu zgomotos. Nu spectaculos. Doar o oboseală veche care a cedat în ploaie.
— Am văzut tot, a spus el încet.
Am ridicat privirea, confuză.
— Tot?
— Fiecare detaliu.
Pentru o clipă, ceva s-a schimbat în mine. Nu mai era doar teamă. Era o luciditate rece, clară.
— Hai cu mine, a continuat Mihai. Nu mai rămâi aici.
M-a condus spre mașină, a pornit căldura și mi-a întins un prosop din portbagaj.
— Ține.
Degetele îmi tremurau când l-am luat.
— Nu înțeleg… ce cauți aici?
A zâmbit scurt, amar.
— Veneam să-l văd pe Vlad.
Am încremenit.
— De ce?
— Pentru că firma la care lucrează nu e ceea ce crede el.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Adică?
Mihai m-a privit direct.
— Eu sunt proprietarul.
Liniște.
Doar ploaia pe parbriz.
— Glumești…
— Nu.
A continuat calm:
— Am investit în companie acum câțiva ani. Am rămas în umbră. El a lucrat acolo fără să știe cine controlează totul.
Am înghițit greu.
— Și acum?
Privirea lui s-a întărit.
— Acum știu exact ce fel de om este.
Am simțit un nod în gât.
— Nu vreau răzbunare, am spus încet.
— Nici nu e. E consecință.
Dimineața următoare m-am trezit într-un apartament mic, cald, pe care Mihai îl folosea doar în situații rare.
Dormisem puțin. Totul părea încă ireal.
Dar durerea era reală.
Telefonul vibra continuu.
Vlad.
Nu am răspuns.
Apoi mesaje:
„Unde ești? Hai acasă.”
Am privit ecranul și am zâmbit scurt, fără bucurie.
Acasă nu mai însemna nimic.
Alt mesaj:
„Îmi pare rău. Am exagerat.”
Am lăsat telefonul jos.
Prea târziu.
Mai târziu, Mihai a primit un apel. L-am văzut cum ascultă în tăcere, apoi răspunde simplu:
— Da. Contractul lui se încheie azi. Vreau un raport complet.
A închis.
— Gata, a spus scurt.
Nu am simțit triumf.
Nici durere.
Doar o liniște ciudată, ca după o furtună.
În zilele care au urmat, Vlad a continuat să mă caute. Mesaje, apeluri, scuze întârziate, promisiuni care nu mai aveau greutate.
Nu am răspuns.
Încet, am început să mă reconstruiesc.
Am revenit la muncă. Am desenat din nou. Am respirat din nou.
Într-o seară, la masă, l-am privit pe Mihai.
— Știi ce e ciudat?
— Ce?
— Credeam că pierd tot.
El a dat ușor din cap.
— Și ce ai pierdut?
M-am gândit o clipă.
— O iluzie.
A zâmbit vag.
— Atunci n-ai pierdut nimic important.
Am privit pe fereastră. Ploaia se oprise complet.
Și pentru prima dată după mult timp, nu mai simțeam că fug de ceva.
Doar că merg înainte.
Fără zgomot.
Fără teamă.
Doar eu.