În pod nu era niciun animal.
Nu era nimic viu.
Era un atelier.
Un atelier adevărat. Cu masă de lucru, scule atârnate frumos pe perete, rafturi pline cu cutii etichetate cu scrisul Mariei. Pe un perete era prinsă o foaie mare de carton pe care scria, cu litere rotunde: „Pentru când o să afle Gheorghe.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Am pășit încet printre lucruri. Podeaua scârțâia sub mine. Aerul mirosea a lemn, a lac, a vechi.
Pe masă era o cutie mare de carton. Pe ea, un plic.
„Pentru tine.”
Mi-au tremurat mâinile când l-am deschis.
„Gheorghe,
Dacă citești asta, înseamnă că fie m-am dus la Domnul, fie n-am mai putut ține secretul. Te rog să mă ierți că nu ți-am spus. Mi-a fost rușine. Și mi-a fost teamă.”
M-am așezat pe un scaun vechi, exact unde probabil stătea ea nopțile.
Mi-am amintit cum, de atâtea ori, mă trezeam și nu era în pat. Spunea că nu poate dormi. Că o dor oasele.
Am continuat să citesc.
„Înainte să ne căsătorim, tatăl meu a lăsat datorii mari. Hârtii peste hârtii. Oamenii veneau la poartă. Ne amenințau. Dacă aflai, știu că ai fi vrut să le plătești tu. Și n-am vrut să pornești viața cu mine cu o piatră de moară de gât.”
Respirația mi s-a oprit.
„Am început să lucrez noaptea. Făceam mobilă mică, jucării din lemn, rame, icoane. Le vindeam în târg, la Sighet, apoi prin cunoștințe. Am strâns leu cu leu. Ani la rând.”
M-am uitat în jur.
Rafturile erau pline cu jucării din lemn, sculptate cu migală. Cai, căsuțe, trenulețe. Cutii pentru bijuterii. Tablouri înrămate.
Toate făcute de mâinile ei.
„Datoriile au fost 48.000 de lei. I-am plătit în 11 ani. După aceea… n-am mai știut cum să mă opresc.”
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
„Am continuat. Am pus bani deoparte. Pentru copii. Pentru tine. În lada de sub masă sunt chitanțele. Și carnetul de economii.”
Am coborât privirea.
Sub masă era o ladă grea. Am deschis-o.
Dosare ordonate. Chitanțe vechi, îngălbenite. Și un carnet de economii de la CEC.
Soldul: 312.000 lei.
Mi-a fugit pământul de sub picioare.
Maria, femeia care îmi spunea mereu că „ne descurcăm cum putem”, care refuza să-și cumpere rochii noi, care purta același palton de 20 de ani… strânsese banii ăștia în tăcere.
Pentru noi.
Pentru familie.
Pe fundul lăzii mai era ceva.
Un album.
L-am deschis.
Poze cu ea în pod, mai tânără. Cu rumeguș în păr. Zâmbind larg, obosită dar mândră. Poze cu copiii mici, dormind jos pe o pătură, în timp ce ea lucra. Poze cu mine, adormit la televizor.
Pe ultima pagină era o fotografie recentă. Maria, anul trecut, ținând în mână o cutie sculptată.
Pe spate scria: „Pentru când o să-ți spun adevărul.”
Am izbucnit în plâns.
Nu m-a mințit ca să mă trădeze.
M-a mințit ca să mă protejeze.
Am rămas acolo până s-a întunecat. Cu lanterna stinsă. Cu mâna pe masa la care muncise o viață.
În seara aia am închis podul la loc.
Dar nu cu lacăt.
A doua zi am mers la recuperare.
Maria stătea în pat, mică și fragilă, dar cu ochii ei vii.
M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna.
„Am fost în pod.”
S-a albit la față.
Lacrimile i-au umplut ochii înainte să spună ceva.
Am strâns-o mai tare de mână.
„Îți mulțumesc.”
A început să plângă în hohote.
Nu de frică.
De ușurare.
Și pentru prima dată în 52 de ani, nu mai era nicio ușă încuiată între noi.