Antreprenorul român din tehnologie, Sebastian Dobrincu, a povestit că trece de mai mult timp prin încercări medicale serioase, după ce o boală autoimună i-a schimbat ritmul de viață și prioritățile.
Mărturiile sale, făcute public, descriu atât momentul declanșator, cât și lunile cu dureri intense și absența îndelungată din mediul online.
Contextul medical și momentul declanșator
Potrivit relatărilor lui, totul a pornit de la un incident banal în bucătărie: un feliator de legume i-a provocat o rană gravă la mână, iar de acolo a început calvarul. În urma accidentului, a ajuns la Spitalul Floreasca, iar ulterior s-a confruntat cu simptome care i-au indicat o afecțiune imunitară. Dobrincu spune că, după episod, viața sa a intrat pe o traiectorie complet diferită, cu pauze neprevăzute din activitatea profesională și cu perioade de izolare.
Diagnosticul primit a fost spondilită anchilozantă – o formă de boală autoimună osoasă care poate afecta coloana vertebrală și alte articulații. Descrierile sale vorbesc despre episoade de durere intensă și despre eforturile de a ține sub control o afecțiune care, odată activată, impune disciplină în somn, mișcare și program de lucru.
„Eu m-am trezit anul trecut, în noiembrie – decembrie, am avut niște episoade foarte tragice. În primul rând, mi-am luat un feliator de legume și am băgat mâna în el și mi-am retezat palma. A fost foarte nasol și am crezut că aia e parte rea. Mi s-a declanșat o boală autoimună cu care mă lupt. De aia am și dispărut 6 – 7 luni de pe internet. Nu am acceptat, nu am mai apărut, nu am mai postat nimic.”
El spune că acele luni au însemnat nu doar terapie și controale, ci și o reevaluare a obiceiurilor. Pauza de pe rețelele sociale a fost un efect direct al problemelor de sănătate, în contextul în care fiecare zi fără odihnă și fără recuperare agrava starea generală.
„De șapte luni m-am trezit cu o boală autoimună osoasă care e foarte nasoală. Am avut zile, am avut nopți când plângeam în pat de durere. Ce m-a învățat asta? Că sănătatea despre care noi avem impresia că o să țină la infinit, nu o să țină. Ce poți face în momentele astea? Să victimizezi că de ce mie mi se întâmplă, de ce tocmai eu care am investit atât în corpul ăsta, în sănătate? Viața nu e dreaptă și fiecare are alt traseu.”
Remisie și avertismente din familie
Din relatările apropiaților, boala ar fi intrat între timp în remisie, iar starea sa este descrisă drept „mult mai bună”. Chiar și așa, mesajul transmis din familie rămâne prudent: nu există un tratament curativ, iar gestionarea pe termen lung necesită odihnă, un ritm mai liniștit și reducerea episoadelor prelungite de lucru.
„Boala a intrat în remisie. Se simte mult mai bine. Nu există tratament. Dar îți trebuie odihnă, o viață mai liniștită. Îmi doresc din suflet să se mai relaxeze, să se bucure mai mult de viață. Probabil nopțile nedormite, stă și câte 16 -18 ore treaz… Vacanțe foarte puține… Muncește extraordinar de mult. El e de neoprit, chiar dacă s-a îmbolnăvit. Nimic nu-l zdruncină. Este extrem de matur, a știut mereu ce vrea.”
„Având în vedere starea de sănătate a lui Sebastian, stresul și munca asta, faptul că s-a ales cu boala autoimună, o boală osoasă, acum doi ani… Când copilul se îmbolnăvește, nimic nu te mai bucură, nici milioanele lui. Ai vrea să facă sport, să mănânce, să fie sănătos. Să se odihnească, dar el nu are limite. Sunt foarte mândră de el, s-a ridicat pe mintea lui. Fericirea, bucuria, sunt însă relative. Dar dacă pe el munca lui îl face fericit…”
Relatările mamei lui Sebastian aduc în prim-plan ceea ce medicii subliniază frecvent în astfel de situații: echilibrul dintre performanță și grijă pentru corp. Ea insistă pe nevoia de a limita perioadele foarte lungi de activitate și pe introducerea unor pauze reale, cu somn suficient și deconectare. În același timp, descrie determinarea lui de a merge înainte, chiar și în fața unui diagnostic care impune prudență.
În prezent, semnele de ameliorare sunt încurajatoare, însă menținerea lor depinde de ritmul pe care el alege să îl urmeze. Între ambiția profesională și recomandarea de a încetini, povestea rămâne una despre adaptare, disciplină și ascultarea propriului corp, după luni marcate de dureri și de absență din spațiul public.