…Și chiar în acel moment, ușa grea de lemn a restaurantului s-a deschis cu un scârțâit scurt, dar ascuțit, atrăgând instantaneu toate privirile.
Gardanul meu de corp, Alex, a intrat primul.
Nu era un bărbat de care să-ți fie dor: înalt, cu umeri lați, cu o privire calmă, dar rece. Părea desprins dintr-un film, nu din viața mea. Iar prezența lui acolo, la masa „familiei perfecte”, i-a făcut pe toți să înlemnească, ca la o examinare bruscă.
„Sofia”, a spus el, înclinându-și capul, „e aici”.
Un nod dureros mi s-a strâns în stomac. Momentul pe care încercasem să-l amân cât mai mult posibil sosise în cea mai proastă seară posibilă.
„Cine e acolo?”, a întrebat mama cu o voce subțire și ascuțită, ca și cum mirosul scandalului i-ar fi pătruns în oase.
Nu am avut timp să răspund. Era prea târziu.
În spatele lui Alex a apărut un bărbat de cincizeci de ani, îmbrăcat într-un costum impecabil. Nu era înalt, nu era intimidant, dar postura lui îi făcea pe oameni să se retragă instinctiv.
Și toți cei de la masă au făcut la fel.
„Bună seara, doamnă Ioniță, domnule Ioniță”, a spus bărbatul cu o politețe care a făcut aerul să pară mai greu. „Mă numesc Mureșan. Sunt de la firmă. Am venit să o iau pe Sofia.”
Mama a clipit rapid, ca și cum cineva ar fi schimbat filmul sub ochii ei.
„Ce firmă?”, a întrebat ea, cu vocea tremurând ușor, un eveniment rar, chiar istoric.
Am respirat adânc. Momentul adevărului sosise, deși nu-l voiam acolo, nu în seara asta, nu în fața lor.
„Compania la care lucrez”, am spus în cele din urmă. „E… complicat.”
„Complicat?”, a repetat tata, strângându-și șervetul în pumn. „Ce ai făcut, Sofia?”
Nu am avut timp să deschid gura. Mureșan a așezat un dosar gros pe masă, lângă farfuriile cu deserturi scumpe, și l-a deschis cu un gest calculat.
A scos câteva documente și le-a pus în fața lor.
„Fiica dumneavoastră”, a spus el, „nu lucrează într-un birou obișnuit. Nici într-un magazin, nici într-o firmă IT. Sofia este consultant privat în recuperarea creanțelor. Pe românește… rezolvă cazuri de care alții nu îndrăznesc să se atingă. Lucrează cu oameni periculoși. Și uneori recuperează… sume importante.”
Tata a înlemnit.
Mama a rămas cu gura căscată, neputându-și găsi glasul.
„Cât de… semnificativ?” a întrebat Dinu, încercând să pară superior, dar vocea lui l-a trădat.
„Astăzi”, a spus Mureșan, întorcând dosarul spre mine, „avem o treabă urgentă. Sofia trebuie să vină imediat cu noi. Este o datorie de șase sute de mii de lei.” Și numai ea poate încheia negocierile fără vărsare de sânge.
La cuvântul „sânge”, Mirela și-a scăpat rujul pe masă. Acesta s-a rostogolit ușor, pătându-i talia albă.
„Glumești?” a spus mama, aproape în șoaptă. „Sofia? Fiica mea? Fata care nu-și poate face unghiile fără programare?”
Alex a ridicat o sprânceană. Nu i-a plăcut asta.
Am simțit cum mi se încing obrajii. Era rușine? Era furie? Erau toate aceste lucruri deodată.
„Îmi câștig existența de ani de zile”, am spus, privindu-l direct în ochi. „Și nu prin bârfe, nu prin prefăcătorie. Muncă adevărată. Periculoasă, da, dar cinstită.”
Tata și-a dres glasul, dar a ieșit doar un sunet scurt și sec.
„Și… ai nevoie de… o gardă de corp?”
„Uneori.”
„Și oamenii ăștia… vin aici? Pentru cina mea de ziua de naștere?”
„Pentru că e urgent”, am spus. „Și pentru că sunt bună la ceea ce fac. Foarte bună.”
A fost prima dată în seara aceea când s-au uitat la mine ca și cum m-ar fi văzut cu adevărat.
„Sofia”, a întrebat tata în cele din urmă, „ești sigură că vrei viața asta?”
L-am privit. Nu mai era nicio reproș în ochii lui. Doar frică.
„Nu știu dacă vreau asta”, am spus încet. „Dar știu că acesta este singurul moment în care pot fi eu însămi.”
Apoi m-am ridicat de la masă.
„Trebuie să plec.”
Și pentru prima dată în viața mea, nimeni nu m-a oprit.