În cele din urmă, doamna Popescu a simțit că îi fierbe sângele în vene.
— Ajunge! a izbucnit ea.
S-a uitat prin bucătărie și a zărit coada de mătură sprijinită de frigider. A apucat-o hotărâtă.
— Dacă nu se scoală la vorbă bună, o scot eu din pat!
A început să urce scările încet, ținându-se de balustradă. Genunchii îi trosneau la fiecare treaptă, dar nervii o împingeau înainte.
Pe hol era liniște deplină.
Ușa camerei mirilor era închisă.
A bătut scurt, cu degetele.
— Ana! Deschide!
Nimic.
A apăsat clanța.
Ușa s-a deschis ușor.
Camera era întunecată, cu draperiile trase. Mirosul de flori de la buchetul de mireasă încă plutea în aer.
Doamna Popescu a pășit înăuntru, cu mătura ridicată, pregătită să certe.
— Asta e culmea! Să dormi până la prânz în prima zi în casa mea!
Dar când s-a apropiat de pat, cuvintele i-au murit pe buze.
Ana nu dormea liniștită.
Era palidă.
Prea palidă.
Părul îi era lipit de frunte, iar respirația îi era grea și neregulată.
Soacra a rămas nemișcată.
Mătura i-a alunecat din mână și a căzut pe podea.
— Ana? a șoptit ea.
Nora nu a răspuns.
Doamna Popescu s-a apropiat repede și i-a pus mâna pe frunte.
Era fierbinte.
— Doamne ferește…
Inima i-a început să bată mai repede.
— Ana! Mă auzi?
Fata a deschis ochii pentru o clipă, abia vizibil.
— Îmi pare rău… a murmurat ea slab. Am vrut să cobor… dar nu m-am simțit bine…
Soacra a simțit cum i se strânge pieptul.
Toată furia ei s-a risipit într-o clipă.
— De când te simți așa?
— De azi-noapte… după ce s-a terminat nunta… mi-a fost rău… dar nu am vrut să spun nimic…
Doamna Popescu s-a așezat pe marginea patului.
În mintea ei au început să se adune amintiri.
Cum Ana o ajutase toată săptămâna înainte de nuntă.
Cum alergase prin oraș după prăjituri, flori și rochia de mireasă.
Cum abia mâncase ceva în ultimele zile, ocupată să fie totul perfect.
Și ea…
Ea o strigase, o judecase, o făcuse leneșă.
— Of, fată dragă… a șoptit femeia.
A tras repede pătura mai bine peste ea.
— Stai liniștită. Nu te mai ridica nicăieri.
S-a ridicat în grabă.
— Îl sun pe Andrei!
Fiul ei a răspuns somnoros la telefon.
— Mamă, ce s-a întâmplat?
— Vino sus imediat. Ana are febră mare!
Câteva minute mai târziu, Andrei a intrat speriat în cameră.
Când și-a văzut soția palidă, a albit la față.
— Ana!
A luat-o de mână.
— De ce nu mi-ai spus că te simți rău?
Fata a zâmbit slab.
— Era nunta noastră… nu voiam să stric totul…
Doamna Popescu a simțit cum i se umezesc ochii.
În clipa aceea a înțeles ceva ce nu mai văzuse până atunci.
Fata aceasta nu era doar „nora”.
Era o copilă care intrase într-o casă nouă, într-o familie nouă.
Și încerca din răsputeri să fie pe plac tuturor.
— Andrei, mergem la medic, a spus hotărât soacra.
— Acum.
După două ore, doctorul din oraș i-a liniștit.
Nu era ceva grav.
Doar epuizare, lipsă de somn și deshidratare.
— Fata asta a tras prea mult de ea, a spus medicul. Are nevoie de odihnă.
Când s-au întors acasă, doamna Popescu a intrat direct în bucătărie.
De data aceasta nu mai mormăia.
A pus o oală pe foc.
A făcut o supă caldă de pui, ca pentru copil bolnav.
Apoi a urcat încet scările și a intrat în cameră.
Ana s-a ridicat puțin în pat.
— Doamnă Popescu… îmi pare rău că nu am coborât…
Femeia a ridicat mâna.
— Gata cu „doamnă”.
A pus tava pe noptieră.
— De azi înainte îmi spui „mamă”.
Ana a rămas fără cuvinte.
Soacra i-a zâmbit pentru prima dată cu adevărat.
— Și acum mănâncă supa asta. Am făcut-o ca la mama acasă.
În acea zi, în casa familiei Popescu, nu s-a schimbat doar atmosfera.
S-a schimbat o inimă.
Iar din acel moment, nora și soacra nu au mai fost două femei care trăiau sub același acoperiș.
Au devenit, cu adevărat, familie.