…Bărbatul și-a ridicat privirea încet.
Ochii îi tremurau.
„Nu mi-au făcut ei… eu am făcut,” a spus cu greu.
Mircea a încremenit.
Elena și-a șters lacrimile cu dosul palmei.
„În noaptea accidentului… nu eram singur.”
Cuvintele au căzut grele, ca niște pietre.
„Am băut. Mult. Știam că n-am voie să urc la volan. Dar m-am încăpățânat. Eram supărat. Mă certasem cu tine, tată.”
Mircea a închis ochii. Își amintea. Discuția despre bani. Despre faptul că Andrei voia să-și deschidă propria afacere, iar el refuzase să-l mai susțină.
„Am vrut să-ți demonstrez că pot singur,” a continuat Andrei. „Am luat mașina și am plecat. Pe șoseaua spre Snagov am pierdut controlul. M-am izbit de parapet.”
Elena a început să tremure.
„Mașina a luat foc. Oamenii m-au scos. Dar actele arseseră. Fața… fața nu mai era a mea.”
A atins cicatricile.
„Am stat luni întregi în spital. Operații peste operații. Când m-am trezit, nu știam cine sunt. Nu aveam pe nimeni. Nimeni nu m-a căutat pentru că… toată lumea credea că sunt mort.”
Mircea a simțit cum i se strânge inima.
„De ce nu ne-au anunțat spitalele?” a întrebat el răgușit.
„Pentru că în mașină era și Vlad,” a spus Andrei. „Prietenul meu. El n-a supraviețuit. Actele lui au fost găsite lângă mine. Au crezut că eu sunt el.”
Elena a scos un sunet stins.
„Familia lui a organizat înmormântarea în grabă. Sicriul a fost închis. Iar voi… ați fost anunțați că trupul meu era prea ars pentru a fi văzut.”
Tăcerea s-a lăsat peste ei ca o ceață grea.
„Când mi-am revenit, nu aveam memorie. După ce am fost externat, n-aveam bani. N-aveam identitate. Am ajuns pe drumuri. Am cerșit. Am dormit prin adăposturi.”
Elena plângea fără zgomot.
„Și acum câteva săptămâni… am văzut o fotografie într-un ziar vechi. Era despre o donație de două milioane de lei pentru un spital. Erați voi în poză.”
A zâmbit slab.
„Când am văzut numele Popescu… ceva s-a aprins în mintea mea. Apoi au venit amintirile. Cireșul. Medalionul. Vocea ta, mamă.”
Mircea s-a apropiat încet.
Pentru prima dată în cinci ani, și-a îngăduit să spere cu adevărat.
„De ce n-ai venit direct acasă?” a întrebat el.
„Mi-a fost rușine,” a spus Andrei. „V-am distrus viața. Din cauza mea a murit Vlad. Din cauza mea ați suferit cinci ani.”
Elena s-a ridicat și i-a prins fața între palme, fără să-i pese de cicatrici.
„Ești viu,” a spus ea printre lacrimi. „Restul se repară.”
Mircea a scos din buzunar portofelul. Din el a căzut o fotografie mică, îndoită la colțuri. Andrei la 18 ani, zâmbind larg.
A privit omul din scaun.
Și a văzut același zâmbet, ascuns sub durere.
Mircea a îngenuncheat.
„Am greșit și eu,” a spus el. „Te-am împins prea tare. Am vrut să fii ca mine. N-am știut să te ascult.”
Pentru prima dată, Andrei a început să plângă ca un copil.
În cimitirul tăcut, printre marmură și cruci, o familie se refacea.
Paznicul s-a retras discret.
Mircea s-a ridicat și a spus hotărât:
„Gata cu trecutul. De azi începem din nou. Avem bani, avem casă, avem medici buni. Dar cel mai important… ne avem unii pe alții.”
Elena a zâmbit prin lacrimi.
„Și duminica nu mai venim la mormânt,” a spus ea. „Duminica mâncăm sarmale acasă. Toți trei.”
Andrei a închis ochii.
Pentru prima dată în cinci ani, nu se mai simțea singur.
Iar în locul unde credeau că au pierdut tot, și-au regăsit, de fapt, viața.