Andrei a rămas o clipă cu privirea în jos, ca și cum încerca să-și adune gândurile într-un loc care nu mai voia să le primească.
— Andrei… — a rostit el încet, aproape instinctiv.
Femeia a zâmbit ușor.
— Nume frumos. Nume de om serios, a spus ea simplu.
Advertisements
Apoi și-a strâns mai bine buchetul de flori și s-a prezentat:
— Eu sunt tanti Maria. Așa îmi spun toți.
Andrei nu a răspuns imediat. Stația era goală, iar autobuzul întârzia fără grabă, ca și cum timpul însuși nu avea niciun interes să se miște mai repede.
Tanti Maria a inspirat adânc.
— Să știi, Andrei, eu nu vând florile doar pentru bani. Pensia e mică, dar nu asta e problema. Le vând ca să mai vorbesc cu cineva.
A făcut o pauză scurtă, apoi a continuat mai încet:
— Altfel, ajungi să nu te mai întrebe nimeni nimic.
Andrei a ridicat privirea pentru prima dată cu adevărat spre ea. Nu părea fragilă în sensul obișnuit. Avea mâinile muncite, pielea crăpată de ani, dar o liniște ciudată în privire.
— Aveți pe cineva acasă? a întrebat el fără să se gândească prea mult.
— Am avut, a răspuns ea calm.
Tăcere.
— Un fiu. O noră. Un nepot.
Andrei a simțit cum i se strânge ceva în piept.
— Și acum?
— Acum au casa mea. Eu am rămas cu strada, a spus ea fără dramă, fără lacrimi, ca și cum relata un fapt banal.
— „Provizoriu” am fost dusă la o rudă. Apoi au zis că e mai bine așa. Și apoi… n-au mai sunat.
Vântul a trecut ușor prin stație. Autobuzul încă nu apărea.
— De ce îmi spuneți mie asta? a întrebat Andrei încet.
Femeia l-a privit calm.
— Pentru că tu încă asculți. Și pentru că văd că nu ești rău. Doar obosit.
Cuvintele au căzut greu peste el.
După o clipă, Andrei a vorbit mai încet decât înainte:
— Fata cu care eram… a plecat. A zis că sunt mereu pe fugă. Că nu sunt acolo, chiar dacă sunt lângă ea.
Tanti Maria a dat ușor din cap.
— Oamenii obosiți nu pleacă de lângă alții. Doar nu mai știu cum să rămână.
A ales din buchet un grup mic de asteri și i l-a întins.
— Ia-i.
Andrei a clătinat din cap.
— N-am bani.
— Nu ți-am cerut bani.
— Atunci de ce?
— Ca să-ți amintești că ai fost văzut azi, a spus ea simplu.
Andrei a rămas nemișcat o secundă. Apoi a luat florile cu grijă, ca și cum ar fi fost ceva mai fragil decât petalele.
În depărtare, autobuzul a apărut în sfârșit.
— Unde locuiți? a întrebat el brusc.
— Două străzi mai jos, într-o cameră mică.
— Vă duc eu.
Femeia l-a privit o clipă lung, evaluându-l fără judecată.
Apoi a zâmbit.
— Bine, Andrei.
Au urcat împreună în autobuz. Nu au mai simțit nevoia să umple liniștea cu vorbe.
La coborâre, Andrei i-a întins mâna să o ajute. Ea a acceptat fără ezitare.
— Dacă nu vă supărați… a spus el, ușor stânjenit, aș mai putea trece pe la dumneavoastră din când în când.
Tanti Maria a zâmbit cald.
— Să vii, băiete. Florile se ofilesc repede, dar oamenii rămân mai mult când nu sunt uitați.
Andrei a rămas o clipă pe trotuar, cu buchetul în mână.
Și pentru prima dată după mult timp, drumul din fața lui nu mai părea gol.