Sandu a rămas nemișcat câteva secunde după ce Cătălin a terminat. Apoi a scos încet o batistă veche și și-a șters colțul gurii, ca un domn de altădată.
— Luni, ai zis? a întrebat calm.
— Luni dimineață, a oftat Cătălin. Vin cu executorul. Dacă nu strâng 18.000 de lei, pun lacătul.
Bătrânul a dat din cap, ca și cum nota ceva în minte.
— Uneori, băiete, viața ne testează exact când suntem mai obosiți.
Cătălin a zâmbit amar.
— Viața m-a tot testat de vreo doi ani.
Au mai schimbat câteva vorbe simple. Despre frig. Despre vremurile de altădată. La plecare, Sandu s-a oprit în ușă.
— Mulțumesc pentru mâncare… și pentru omenie. Nu se uită.
A doua zi dimineață, Cătălin a ajuns la restaurant cu capul greu. Ningea din nou. Și atunci a văzut-o.
O limuzină neagră, lungă, lucioasă, parcată fix în fața localului. Bloca intrarea complet. Cătălin a clipit de două ori, crezând că visează.
Din mașină a coborât un bărbat îmbrăcat elegant, urmat de încă doi. Ultimul a ieșit mai greu. Când s-a ridicat, Cătălin a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare.
Era Sandu.
Dar nu mai era Sandu cel tremurând. Purta un palton impecabil, pantofi lustruiți și o ținută care respira autoritate. Privirea era aceeași.
— Bună dimineața, Cătălin, a spus zâmbind. Sper că nu te-am speriat.
— D-dumneavoastră…? a bâiguit el.
— Numele meu complet e Alexandru Sandu. Sunt fondatorul unui grup de investiții. Am vrut să văd dacă povestea de aseară era reală sau doar… oboseala mea.
A intrat în restaurant și a privit atent fiecare colț.
— Bunica ta ar fi mândră, a spus încet.
În aceeași zi, Sandu a plătit chiria pe un an întreg. A stins datoriile. Dar nu s-a oprit acolo.
— Nu vreau restaurantul tău, a spus clar. Vreau să-l văd plin. Vreau să ajuți alți oameni, așa cum m-ai ajutat pe mine, fără să știi cine sunt.
Într-o lună, „La Inimă” era din nou plin. Oamenii veneau nu doar pentru mâncare, ci pentru atmosferă. În fiecare vineri, Cătălin lăsa o masă liberă. Pentru oricine avea nevoie.
La deschidere, Sandu a venit din nou. De data asta, fără limuzină.
— Banii rezolvă multe, a spus el. Dar bunătatea… ea schimbă destine.
Cătălin a privit localul plin și a înțeles. Nu pierduse nimic. Câștigase tot.
Și totul începuse cu o ultimă cină oferită din inimă.