Tereza a rămas împietrită când m-a văzut coborând din taxi.
Stropitoarea i-a alunecat dintre degete și apa s-a împrăștiat peste florile din curte, dar ea nici măcar nu a observat.
— Maria… chiar tu ești?
Am mers spre ea aproape fără să simt pământul sub picioare.
Ceva din privirea ei m-a făcut să înțeleg imediat că se întâmplase ceva rău.
— Unde e Mihai? am întrebat repede.
Femeia și-a coborât ochii.
— Draga mea… Mihai e internat. De câteva zile.
Pentru o clipă, lumea din jurul meu s-a golit de sunete.
— Internat? De ce?
Tereza a inspirat adânc înainte să răspundă.
— A făcut infarct. L-au găsit aproape inconștient în casă. Dacă vecinul nu chema salvarea la timp…
Nu a mai continuat.
Nici nu era nevoie.
Mi-am simțit genunchii moi.
În minte îmi apăreau imagini cu Mihai copil, alergând prin curte și strigând după mine când mă întorceam din misiuni.
Am urcat imediat înapoi în taxi.
— La spital. Acum.
Pe tot drumul, mâinile îmi tremurau.
Când am ajuns, mirosul puternic de medicamente și dezinfectant m-a lovit imediat.
La recepție, vocea abia îmi ieșea.
— Mihai Dobre… unde îl găsesc?
Asistenta m-a privit pentru o clipă, apoi a răspuns încet:
— Terapie Intensivă. Etajul trei.
Fiecare treaptă pe care o urcam părea mai grea decât toate drumurile pe care le făcusem în viață.
Când am intrat în salon, aproape că nu l-am recunoscut.
Mihai era palid, slăbit și conectat la aparate care bipăiau monoton în jurul lui.
M-am apropiat încet și i-am luat mâna în palmele mele.
Era rece.
— Mamă e aici…
Lacrimile mi-au căzut fără să le mai pot opri.
Pentru câteva secunde, pleoapele lui s-au mișcat ușor, dar nu s-a trezit.
Am rămas lângă pat până când un doctor a intrat în salon.
Avea chipul obosit.
— Starea lui este serioasă, doamnă. Organismul lui era foarte slăbit. Nu și-a urmat tratamentul și, din ce am observat, nici nu se îngrijea corespunzător.
Am ridicat privirea spre el.
— Dar soția lui?
Doctorul a ezitat.
— Din câte știm… nu a venit deloc. Ni s-a spus că e plecată.
Cuvintele acelea m-au lovit mai tare decât orice veste de pe front.
Fiul meu lupta pentru viață, iar femeia pentru care își sacrificase liniștea era într-o vacanță.
Am ieșit pe hol și am deschis telefonul.
În câteva minute am blocat toate conturile și cardurile pe care le plătisem ani întregi fără să mă gândesc de două ori.
Nu a trecut mult până când telefonul a început să sune.
Era Ana.
Țipa încă dinainte să răspund.
— Cum ai putut să faci asta?! Mi-ai blocat toate cardurile!
În fundal se auzeau muzică și râsete.
M-am sprijinit de perete și am răspuns rece:
— Fiul meu e între viață și moarte, iar tu dansezi pe banii lui.
A urmat o tăcere scurtă.
Apoi apelul s-a întrerupt.
M-am întors în salon și m-am așezat din nou lângă Mihai.
Atunci am înțeles cât de inutile deveniseră toate medaliile, funcțiile și anii petrecuți prin locuri periculoase.
Nimic nu era mai important decât băiatul meu.
Spre seară, Mihai a deschis încet ochii.
M-a privit câteva secunde, confuz.
— Mamă…?
Mi-am strâns mâna peste a lui.
— Sunt aici.
Un zâmbet slab i-a apărut pe chip.
— Credeam că n-o să mai vii…
Mi s-a rupt inima.
— Întotdeauna mă întorc la tine.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Nu mă mai lăsa singur.
I-am mângâiat fruntea încet.
— Nu te mai las.
Și m-am ținut de cuvânt.
În zilele care au urmat, am rămas lângă el la fiecare pas al recuperării. Îi citeam, îi aduceam supă caldă și îl ascultam atunci când nu putea dormi.
Încet, culoarea a început să-i revină în obraji.
Într-o dimineață, în timp ce lumina intra prin geamul salonului, Mihai m-a privit și a spus cu voce slabă:
— Tu mi-ai salvat viața.
Am zâmbit printre lacrimi.
Pentru că atunci am înțeles ceva ce nu învățasem în toți anii mei de disciplină și luptă:
uneori, cea mai importantă misiune nu este să salvezi lumea.
Ci să fii prezent pentru omul care are nevoie de tine cel mai mult.