Am făcut un pas înapoi și mi-am scos telefonul.
Un apel telefonic. Asta e tot.
“Sunt eu. Sunt la Constanta. Incepe.”
Nu am spus altceva.
Am întors spatele vilei și am ieșit încet, încet, în timp ce muzica și râsetele s-au stins în noapte. Furia nu a mai fiert. S-a domolit. Rece. Clar.
Dimineața m-a găsit într-un mic hotel pe o stâncă, cu cafea amară pe față și cu marea cenușie în ochi.
La opt ascuțit telefonul a vibrat.
“Gata.”
Asta a fost.
M-am întors.
Poarta vilei era larg deschisă. Mașinile au dispărut. Era un protocol lipit de uşă. Omule reposedare. Sigilii. Conturi înghețate. Bunurile confiscate.
Asta e tot.
Bogdan și „doamna în verde” stăteau pe trotuar, valize lângă ei, cu fețele palide. strigă el în telefon. Plângea, cu machiajul curgându-i pe obraji.
Nimeni nu m-a recunoscut.
Am trecut pe lângă ei și am intrat în curte.
Dorina stătea pe bancă, încă legată de șorț, ținând în mână o ceașcă spartă. Ea se uită în spațiu.
Când m-a văzut, nu a țipat.
Ea nu a lesinat.
S-a ridicat încet și a făcut un pas spre mine.
„Radu…?”
Atât a putut să spună.
Am luat-o în brațe și pentru prima dată după doisprezece ani m-am simțit ca acasă.
Am stat atât de mult timp. Fără un cuvânt.
Apoi i-am scos șorțul și l-am aruncat pe bancă.
„Nu mai purta asta niciodată.”
Apoi a plâns. Acel țipăt profund, înalt până la piept, care durează ani să se acumuleze.
Bogdan a intrat mai tarziu in curte. Fără curaj. Fără chipul stăpânului.
“Părinte…”
M-am uitat la el.
„I-ai permis mamei tale să devină slugă în casa ei”.
Voia să spună ceva. Făcu o pauză.
“Această casă este pe numele mamei tale. Banii mei sunt încuiați unde ar trebui să fie. Începi de la zero.”
— Unde să mă duc?
— Unde vrei tu. Dar nu aici.
S-a întors și a plecat.
În următoarele zile am învățat totul. Cum au forțat-o. Cum au amenințat-o cu datorii. Cum au forțat-o să semneze. Cum au bătut-o.
Am dus-o la doctor. La poliție. La notar.
Am schimbat încuietorile.
Am deschis ferestrele.
Am lăsat lumina să intre.
Într-o dimineață, Dorina a ieșit în curte cu o ceașcă de cafea curată, fără șorț, fără teamă. S-a uitat la mine și a zâmbit timid.
„Crezi că va fi bine?”
Am luat-o de mână.
— Nu cred. Ştiu.
Și pentru prima dată după doisprezece ani de moarte, viața a început din nou.