Am desfăcut bilețelul cu mâinile tremurând.
„Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că s-a întâmplat exact ceea ce mă temeam. Te rog să citești până la capăt înainte să îi spui ceva.”
M-am sprijinit de tocul ușii. Avocatul nu spunea nimic. Părea că știa conținutul scrisorii, dar respecta promisiunea făcută.
„Mihai nu este un om rău”, continua Clara. „Dar după ce am primit diagnosticul, a început să se agațe de mine într-un mod care m-a speriat. Îmi spunea că, dacă mă va pierde, nu va mai putea trăi fără cineva care să-mi semene. La început am crezut că vorbește din disperare. Apoi am înțeles că era ceva mai profund.”
Am închis pentru o clipă ochii.
„I-am spus de mai multe ori că tu nu ești eu. Mi-a promis că înțelege. Dar, într-o seară, mi-a spus că, dacă eu nu voi mai fi, singura persoană care i-ar putea alina durerea ești tu. Atunci am decis să scriu această scrisoare.”
Mi-am amintit de felul în care Mihai mă privea uneori. Nu era o privire nepotrivită, dar avea ceva neliniștitor, ca și cum încerca să găsească în mine ceva ce dispăruse pentru totdeauna.
Ultima parte a scrisorii era diferită.
„Dacă te-ai căsătorit cu el doar din milă sau din singurătate, te rog să te oprești și să te întrebi ce îți dorești tu cu adevărat. Nu trăi viața mea în locul meu. Eu mi-am trăit-o pe a mea. Tu meriți să o trăiești pe a ta.”
Am simțit că îmi dau lacrimile.
— Clara m-a rugat să nu intervin niciodată în deciziile dumneavoastră. Doar să vă înmânez scrisoarea dacă acel moment va veni.
— Credea că se va întâmpla?
— Mi-a spus că speră să nu.
În clipa aceea am auzit mașina lui Mihai intrând pe alee.
A coborât cu două pungi de cumpărături și a zâmbit când m-a văzut. Zâmbetul i-a dispărut imediat când l-a observat pe avocat.
— Cineva care mi-a adus un mesaj de la Clara.
Fața i s-a schimbat la culoare.
A intrat încet în casă. După ce avocatul a plecat, am rămas doar noi doi.
— Ai știut că a scris asta? am întrebat.
Și-a lăsat privirea în podea.
— Da. După ce s-a îmbolnăvit, eram disperat. Mă agățam de orice. Când mi-am imaginat viața fără ea, singurul lucru care îmi venea în minte era că tu îi semănai. Astăzi îmi dau seama cât de nedrept a fost pentru tine.
Nu încerca să se apere. Nu ridica tonul. Vorbea cu o sinceritate care durea.
— Când m-ai cerut de soție… pe cine vedeai în fața ta?
— La început, vedeam o umbră a Clarei. Dar în ultimul an am început să te văd pe tine. Numai că n-am avut curajul să recunosc nici măcar față de mine că cele două lucruri s-au amestecat.
Am înțeles atunci că niciunul dintre noi nu pornise această căsnicie din motive sănătoase.
Eu încercasem să umplu golul singurătății.
El încercase să umple golul pierderii.
I-am întins verigheta Clarei.
— Ea nu voia să-mi trăiesc viața în locul ei.
În următoarele zile am discutat ore întregi. Fără reproșuri. Fără acuzații. Pentru prima dată, nu mai vorbeam despre Clara ca despre cineva care trebuia înlocuit, ci ca despre omul pe care îl iubisem amândoi în moduri diferite.
La sfârșitul săptămânii, am hotărât de comun acord să anulăm căsnicia. Nu pentru că ne uram, ci pentru că înțelegeam că fusese construită pe o durere pe care niciunul dintre noi nu o vindecase.
Câteva luni mai târziu, Mihai a început să meargă la terapie. Eu mi-am reluat activitățile pe care le abandonasem după moartea surorii mele și am petrecut mai mult timp cu copiii și nepoții.
Păstram scrisoarea Clarei într-un sertar, alături de verigheta ei.
Din când în când o reciteam.
Nu ca pe un avertisment împotriva lui Mihai.
Ci ca pe o ultimă dovadă de iubire din partea surorii mele, care, chiar și în ultimele zile ale vieții, își dorise ca eu să nu uit cine sunt și să nu încerc niciodată să trăiesc viața altcuiva.