Lidia a închis laptopul și a rămas cu privirea în gol.
Nu era o problemă cu o soluție simplă. Era viața ei.
În bucătărie, Sorin își făcea liniștit o cafea, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Ea s-a ridicat încet și a intrat.
– Sorin… trebuie să vorbim.
El nu s-a întors.
– N-avem despre ce.
– Ba avem. Despre mama mea.
A tăcut o clipă. Apoi s-a întors, iritat.
– Ți-am zis clar.
– Și eu îți spun clar: nu o las să moară acolo.
Sorin a strâns din dinți.
– Atunci du-te la ea.
– Bine.
Cuvântul a căzut greu.
El a clipit.
– Ce?
– Mă duc la ea. Cu totul.
Sorin a rămas nemișcat.
– Ești serioasă?
– Foarte.
Ea s-a dus în dormitor și a început să scoată haine din dulap.
– Lidia… nu face prostii.
– Nu e prostie. E alegere.
– Și eu?
– Tu ai ales deja.
Tăcerea dintre ei era apăsătoare.
– Chiar pleci? a spus el mai încet.
– Da.
A doua zi, Lidia era deja în sat.
Casa era rece. Soba abia trăgea. Lemnele erau ude.
Dar în casă era mama ei.
Și nu mai era singură.
Primele zile au fost grele. Frig, muncă, oboseală.
Dar încet, lucrurile s-au așezat.
Lidia a găsit de lucru la magazinul din sat.
A învățat să facă focul, să care apă, să repare câte ceva.
Într-o seară, stăteau amândouă lângă sobă.
– Mamă… ți-e mai bine? a întrebat Lidia.
Bătrâna a zâmbit.
– Acum… da. Că nu mai sunt singură.
După două luni, într-o dimineață geroasă, s-a auzit o mașină în fața porții.
Lidia a ieșit.
Sorin.
Stătea acolo, cu mâinile în buzunare.
– Ce cauți aici? a întrebat ea.
– Am adus lemne. Uscate.
A tăcut.
– Și… dacă mai e loc… poate stau și eu câteva zile.
Lidia l-a privit lung.
– Aici nu e televizor mare. Nici confort.
– Știu.
– Și trebuie să cari apă.
– Învăț.
A făcut un pas spre el.
– Și mama?
Sorin a oftat.
– Dacă mă mai ceartă… tac.
Lidia a zâmbit pentru prima dată după mult timp.
– Intră.
În seara aceea, în casa mică, lângă sobă, stăteau trei oameni.
Nu era lux.
Dar era căldură.
Și, pentru prima dată, era familie cu adevărat.