… Carmen a simțit un nod în stomac. Nu știa dacă să spună da sau să tacă. Ceva în ochii femeii i-a spus să nu se grăbească. Dar instinctul de politețe a luat stăpânire.
Da… – a răspuns ea încet.
Stewardesa înghiți în sec, apoi îi strecură șervețelul mototolit în mână. Nu-l deschide acum. Citește doar când ești sigur că nu te urmărește nimeni. Vă rog, este foarte important.
Înainte ca Carmen să mai poată întreba ceva, femeia s-a ridicat brusc și a dispărut în mulțime, amestecându-se cu uniformele albastre și cu pasagerii grăbiți. Carmen rămase blocată câteva secunde, apoi strânse șervețelul între degete. Era umed, de parcă cineva l-ar fi ținut cu mâinile transpirate.
Respirația i se grăbi, nu știa de ce. Nu voia să pară paranoică, dar nici nu putea ignora avertismentul. S-a uitat în jur, căutându-l pe Andrei. Încă nu s-a întors.
Cu mișcări lente, și-a așezat geanta în poală, a închis-o cu fermoar și a băgat batista înăuntru. Și-a spus că o va citi doar dacă va vedea altceva ciudat. Până atunci, a trebuit să rămână calmă.
Dar pacea nu avea să o părăsească.
În următoarele două minute, ea a observat trei bărbați în costume negre mișcându-se ciudat printre oameni. Nu arătau ca niște pasageri. Nu aveau bagaje. S-au uitat la panourile de plecare, părând că nu sunt interesați să citească. Unul dintre ei ținea un mic microfon la gură.
Carmen a simțit că i se scurge transpirația.
În acel moment, Andrei s-a întors cu cafea. Îi întinse un pahar și se așeză lângă ea, dar fața lui era mai palidă ca niciodată.
Ce s-a întâmplat? – a întrebat ea.
— Nimic, doar obosit, spuse el, fără să se uite la ea. Apoi și-a șters fruntea cu dosul mâinii.
Atunci Carmen și-a dat seama: amândoi ascundeau ceva. Ea – o bucată de șervețel, el – un alt secret.
Ea a vrut să-i spună totul, dar vocea stewardesei continua să-i răsună în urechi: „Nu te urca în avion”.
Ea nu putea risca.
Andrei…” a spus ea încet. – Te rog, ascultă-mă câteva secunde, fără să te enervezi.
S-a uitat în cele din urmă la ea. Ochii lui erau roșii și sub ei erau cearcăne mari. Carmen nu-l mai văzuse niciodată așa.
Despre ce este vorba? – a întrebat el.
Cred că ar trebui să plecăm de aici. Să renunțăm la zbor.
Andrei clipi îndelung, de parcă o asemenea afirmație l-ar fi lovit în față.
esti sigur? De ce?
Carmen trase adânc aer în piept și șopti:
O însoțitoare de zbor a venit la mine… ea m-a avertizat să nu mă urc în avion. Și acum îi vezi pe acești bărbați? Nu au bagaje, nu vorbesc, doar se uită în jur. Nu-mi plac deloc.
Andrei a scăpat paharul. Cafeaua s-a vărsat pe podea.
Carmen se cutremură.
Prea târziu… mormăi el.
Pentru ce?! – a întrebat ea.
Andrei și-a acoperit fața cu mâinile.
Am semnat ceva, Carmen… un contract… fără să citesc totul. Au făcut presiuni pe mine și au spus că dacă nu semnez, vom pierde totul. A existat o clauză… dacă proiectul eșuează, vom plăti despăgubiri uriașe… sute de mii… nu vom avea bani… ne vor distruge.
Carmen simți că inima i se strânge.
Dar ce legătură are asta cu zborul?
Andrei ridică privirea tremurând:
Acest avion nu poate ajunge la destinație. Dacă dispare… datoria dispare.
Un fior curge pe șira spinării lui Carmen.
Ea a înțeles.
Și nu a avut timp să se gândească.
Ea s-a ridicat brusc, l-a prins de braț și a spus clar:
Nu contează cât de mult datorăm. Nu-mi voi pierde viața pentru bani. Vino cu mine!
Andrei a ezitat o clipa, dar lacrimile din ochi l-au coplesit. S-au îndreptat repede spre ieșire fără să se uite înapoi. În timpul rulării, a venit un mesaj de la difuzoare:
“Pasagerii zborului 278, îmbarcarea finalizată. Ușile se închid.”
Carmen s-a oprit suficient de mult pentru a spune o propoziție:
Slavă Domnului.
Din acel moment, ea a știut că viața ei nu se va mai învârti niciodată în jurul banilor, proiectelor sau funcțiilor.
Dar în jurul vieții.
Dragoste.
Și nu ignora niciodată vocea care spune: „Ceva nu e în regulă”.