Trei gărzi într-o săptămână nu erau suficiente ca să demonstreze nimic.
Dar au fost doar începutul.
Petrescu nu mă certa.
Asta ar fi fost mai simplu.
În schimb, când apărea ceva neplăcut, auzeam:
— Radu e tânăr. Poate.
Când trebuia cineva să rămână peste program:
— Radu n-are familie. Rămâne el.
Când ceream să intru la o intervenție mai complicată:
— Mai ai timp. Întâi înveți cum funcționează secția.
Într-o dimineață l-am oprit.
— Aveți ceva cu mine?
— Eu? Deloc.
— Atunci de ce nu mai intru în sală la cazurile la care eram trecut?
Petrescu și-a băut cafeaua.
— Pentru că eu răspund de oamenii pe care îi formez.
— Și plicul lui Gheorghe ce legătură are?
A zâmbit.
— Tu ai vrut să faci demonstrații. Acum nu te plânge că lumea te observă.
— N-am făcut nicio demonstrație.
— Ai dus plicul în salon în loc să-l dai familiei discret. Acum jumătate de secție vorbește despre doctorul cel nou și cinstit.
A lăsat cana jos.
— Noi ce suntem atunci, Radu?
Am înțeles.
Nu-l deranjase că refuzasem banii.
Îl deranjase ce spunea refuzul meu despre ceilalți.
— Nu mă interesează ce faceți dumneavoastră.
— Ba ar trebui. Pentru că lucrezi cu noi.
A urmat o lună în care mi-am văzut de treabă.
Nu eram erou.
Eram obosit.
Au existat seri în care m-am întrebat dacă merită să transform fiecare zi de serviciu într-o luptă.
Într-o vineri, nea Gheorghe s-a externat.
Înainte să plece, m-a prins de mână.
— Domn’ doctor, banii ăia i-am pus pentru că mi-a fost frică.
— De ce?
— Că dacă nu dau, poate nu mă băgați în seamă.
N-am știut ce să-i răspund.
— Eu vă băgam în seamă oricum.
A dat din cap.
— Acum știu.
A plecat.
După câteva zile, la cabinet a venit un bărbat din același sat.
Nu avea plic.
Avea șapca în mână.
După consultație a rămas lângă ușă.
— Domn’ doctor, pot să vă întreb ceva?
— Sigur.
— Nea Gheorghe a zis că la dumneavoastră nu trebuie să pregătim nimic.
Am înțeles imediat.
— Nu trebuie.
— Sigur?
— Sigur.
A zâmbit jenat.
— Atunci bine. Că n-aveam de unde.
Asta a fost tot.
Nu s-a format niciun rând miraculos la ușa mea.
Nu s-a schimbat spitalul.
Petrescu nu a venit să-mi spună că avusesem dreptate.
Dimpotrivă.
În aceeași după-amiază m-a prins pe hol.
— Aud că ți-ai făcut reclamă prin sate.
— Eu n-am spus nimănui nimic.
— Nu trebuie. Vorbesc pacienții.
— Și ce vreți să fac?
— Nimic.
S-a apropiat.
— Doar să nu începi să crezi că schimbi sistemul.
— N-am spus că-l schimb.
— Atunci ce faci?
M-am uitat la el.
— Încerc să nu mă schimbe el pe mine.
Petrescu a râs scurt.
— Mai vorbim peste cinci ani.
A plecat.
În seara aceea l-am sunat pe tata.
Era acasă.
— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat imediat.
— Nimic rău.
I-am povestit despre plic.
Despre Gheorghe.
Despre Petrescu.
Tata a tăcut mult.
Apoi a spus:
— Știi ce mă durea când dădeam bani la doctori?
— Banii?
— Nu.
Vocea i s-a schimbat.
— Nu mi-a părut rău de bani. Mi-a părut rău că trebuia să mă aplec. Că dacă nu mă aplecam, mi-era frică pentru voi.
N-am spus nimic.
— Tu să nu-l faci pe altul să se aplece, Radu.
— N-o să-l fac.
— Atât.
Au trecut lunile.
Petrescu nu s-a transformat.
Nici colegii nu s-au strâns într-o dimineață să-mi dea dreptate.
Am continuat să primesc gărzile pe care alții nu le voiau și am avut de câteva ori impresia că trebuie să muncesc dublu ca să mi se permită jumătate.
Dar am rămas.
Au mai apărut plicuri.
Unele lăsate pe noptieră.
Altele strecurate în buzunarul halatului.
Unul ascuns chiar sub o cutie de bomboane.
Le-am dat înapoi pe toate.
După aproape un an, într-o dimineață, Petrescu a intrat în cabinet.
A văzut un plic pe biroul meu.
— Ce faci cu ăsta?
L-am luat.
— Îl duc înapoi.
A dat din cap.
— Tot așa?
— Tot.
S-a uitat la mine câteva secunde.
— Mai vorbim peste cinci ani.
— Ați mărit termenul.
Pentru prima dată a zâmbit.
Dar nu mi-a spus că aveam dreptate.
Nici nu aveam nevoie.
Am ieșit din cabinet cu plicul în mână și m-am dus să găsesc familia care îl lăsase.
După un an, sistemul era tot acolo.
Petrescu era tot Petrescu.
Iar eu eram încă medicul care ducea plicurile înapoi.