— Ce înseamnă „jos”? întrebă Andrei.
— Ce înseamnă „jos”? întrebă Andrei.
Solomia își strânse degetele în jurul păturii.
— Sub pădure.
Andrei nu scrise nimic.
— O peșteră?
Femeia clătină din cap.
— Nu. Un loc făcut de oameni.
Apoi îi ceru o hartă.
Când Andrei îi aduse una, Solomia căută mult timp cu privirea. În cele din urmă, puse degetul pe o zonă aflată la aproape douăzeci de kilometri de locul unde fusese găsită.
— Aici.
— Echipele au căutat zona aceea în 1989.
Solomia îl privi.
— Au căutat deasupra.
În dimineața următoare, Andrei consultă dosarul original.
Cei douăzeci și trei de copii și profesoara lor plecaseră într-o excursie de o zi.
La ora 13:40 fuseseră văzuți pentru ultima dată.
La 18:00, când nu se întorseseră, începuseră căutările.
Nimeni nu găsise nimic.
Dar exista un detaliu aproape uitat.
În apropierea traseului fusese cândva o instalație militară construită în anii ’60 și abandonată oficial cu mult înainte de dispariție.
Pe hărțile moderne nu mai apărea.
Andrei ceru planurile vechi.
Sub pădure exista într-adevăr o rețea de galerii.
Două zile mai târziu, echipa ajunse în zona indicată de Solomia.
Intrarea nu semăna deloc cu o intrare.
Era ascunsă sub rădăcinile unui copac uriaș și acoperită cu pământ, mușchi și vegetație.
Solomia le explicase exact ce trebuiau să caute:
o placă metalică.
Au găsit-o după aproape trei ore.
Când salvatorii au ridicat-o, dedesubt au apărut trepte.
Aer rece a ieșit din întuneric.
Unul dintre polițiști aprinse lanterna.
Pe primul perete se afla ceva scris cu cretă.
CLASA A VI-A B — 1989
Nimeni nu mai vorbi.
Au coborât.
După aproximativ două sute de metri, galeria s-a lărgit.
Acolo au găsit prima încăpere.
Paturi improvizate.
Mese.
Recipiente pentru apă.
Haine.
Și pe un perete, zeci de linii verticale grupate câte cinci.
Ani întregi numărați pe beton.
Dar niciun om.
— Unde sunt? întrebă unul dintre salvatori.
Din capătul tunelului se auzi un zgomot.
O ușă metalică se deschise.
Și un bărbat cu părul complet alb apăru în lumină.
Ridică mâinile pentru a-și proteja ochii.
— Solomia? întrebă.
Andrei încremeni.
Bărbatul fusese identificat ulterior drept Mihai Bălan.
În 1989 avea treisprezece ani.
Acum avea patruzeci și opt.
În spatele lui au apărut alții.
Unsprezece oameni.
Toți erau copiii dispăruți.
Doar că nu mai erau copii.
Adevărul a ieșit la iveală în următoarele săptămâni.
În ziua excursiei, profesoara observase ceea ce părea a fi intrarea într-un adăpost și, crezând că era o construcție abandonată, intrase împreună cu elevii pentru câteva minute.
În interior întâlniseră trei bărbați.
Instalația nu era abandonată.
Era folosită ilegal pentru depozitarea și tranzitarea unor bunuri furate.
Copiii îi văzuseră.
Iar cei trei bărbați luaseră o decizie monstruoasă.
Îi încuiaseră înăuntru.
Planul inițial fusese, potrivit mărturiilor supraviețuitorilor, să-i țină acolo doar până când activitatea ilegală putea fi mutată.
Dar căutările masive începute la suprafață îi speriaseră.
Zilele deveniseră săptămâni.
Apoi unul dintre bărbați le spusese:
— Acum este prea târziu să vă mai lăsăm să plecați.
Ani la rând, captorii aduseseră hrană, medicamente și combustibil.
Dar, treptat, vizitele deveniseră tot mai rare.
Copiii crescuseră acolo.
Profesoara lor, Ana Petrescu, devenise persoana care îi ținuse în viață.
Îi învățase să filtreze apa.
Să cultive legume în două încăperi unde ajungea lumină prin vechi puțuri de ventilație.
Să repare instalațiile.
Să supraviețuiască.
Încercaseră să evadeze de nenumărate ori.
Unii muriseră încercând.
Alții se îmbolnăviseră.
Dintre cei douăzeci și trei de elevi și profesoară, doisprezece mai erau în viață când Solomia găsise, în sfârșit, o galerie de ventilație suficient de largă pentru a se strecura prin ea.
Trei zile îi luase să ajungă la suprafață.
Andrei puse însă întrebarea care îi urmărea pe toți.
— Cum a putut rămâne secret un asemenea loc timp de treizeci și cinci de ani?
Răspunsul se afla în dosarul din 1989.
Unul dintre cei trei bărbați care folosiseră adăpostul fusese fratele adjunctului care coordonase o parte dintre căutări.
Anchetatorii descoperiră rapoarte modificate.
Zone marcate ca fiind verificate, deși nu fuseseră.
Mărturii ignorate.
Un pădurar declarase că văzuse un camion lângă instalația abandonată la două zile după dispariție.
Declarația lui nu ajunsese niciodată în dosarul oficial.
Cineva îi căutase pe copii.
Dar altcineva se asigurase că nu-i va găsi.
Profesoara Ana Petrescu nu se afla printre supraviețuitori.
Murise cu opt ani înainte de salvare.
Când echipele au găsit locul în care fusese îngropată, lângă el se afla o cutie metalică.
Înăuntru erau caiete.
Câte unul pentru aproape fiecare an petrecut sub pământ.
Pe ultima pagină scrisă de ea apărea o singură rugăminte:
„Dacă unul dintre copiii mei va ieși vreodată de aici, să nu întrebați mai întâi de ce nu am fugit. Întrebați cum am reușit să rămânem oameni.”
La aproape un an după ce fusese găsită în pădure, Solomia s-a întors pentru prima dată la vechea ei școală.
Într-o sală fusese așezată fotografia clasei din 1989.
Douăzeci și trei de copii.
O profesoară.
Toți zâmbeau.
Andrei stătea lângă ea.
— Te-ai gândit vreodată că vei vedea din nou fotografia asta?
Solomia o privi mult timp.
— În fiecare zi.
Apoi atinse cu degetul chipul fetiței de doisprezece ani care fusese cândva.
— Toată lumea spune că am dispărut timp de treizeci și cinci de ani.
— Nu este adevărat?
Solomia clătină încet din cap.
— Noi știam exact unde eram.
Se întoarse spre el.
— Cei de la suprafață erau cei care nu știau unde să ne caute.
Și poate că acela era cel mai înfricoșător lucru din întreaga poveste.
Timp de treizeci și cinci de ani, misterul clasei dispărute păruse imposibil de rezolvat.
Nu pentru că elevii dispăruseră fără urmă.
Ci pentru că cineva avusese grijă ca urmele lor să nu fie niciodată urmărite până la capăt.