— E vie, moș Toni. Au vrut să o îngroape de vie.
Mariana se prăbuși pe patul de campanie ca și cum trupul nu mai avea putere să susțină frica. Moș Toni îi puse o cârpă umedă pe frunte, închise ușa și coborî vocea.
— Dacă e adevărat ce spuneți, nu e o sperietură. E o infracțiune.
Iulian privi spre aleea cimitirului, unde mașina neagră dispăruse de mult, și înțelese că ce era mai periculos abia începea.
Advertisements
Trebuia să se întoarcă la groapă.
Nu pentru a termina o înmormântare.
Ci pentru a șterge o dovadă.
În timp ce Mariana își recăpăta răsuflarea în spatele ușii închise, Iulian se întoarse cu lopata, așeză capacul spart cum putu și începu să acopere sicriul gol. Fiecare lopată de pământ părea mai grea decât precedenta. Pământ peste lemn. Pământ peste cuiele desprinse. Pământ peste o minciună proaspăt descoperită.
Netezi suprafața cu dosul lopeții și lăsă florile ieftine deasupra, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat.
Dar când auzi golul din sicriu sub ultima lopată de pământ, înțelese ceva și mai grav.
Nu o scosese pe Mariana dintr-un mormânt.
O scosese din planul cuiva.
Iar dacă Radu s-ar fi întors să-și verifice lucrarea, primul lucru pe care avea să-l observe era
— că sicriul fusese deschis.
Gândul îl făcu pe Iulian să înghețe.
Se uită în jurul lui. Cimitirul era aproape gol. Totuși, avea senzația că cineva îl privea.
Se grăbi să termine și se întoarse la cabina lui moș Toni.
Mariana stătea rezemată de perete, cu un pahar de apă în mâini. Arăta mai bine, dar ochii îi erau plini de neliniște.
— Mi-am amintit ceva — spuse ea încet.
— Ce anume?
— În seara aceea, Radu mi-a adus un ceai. Eu nu beau niciodată ceai înainte de culcare. Mi s-a părut ciudat.
Moș Toni și Iulian schimbară o privire.
— Și după ce l-ai băut? întrebă bătrânul.
— M-am simțit amețită. Foarte amețită. După aceea nu-mi mai amintesc nimic.
Iulian scoase telefonul.
— Trebuie să mergem la poliție.
Dar Mariana clătină din cap.
— Fără dovezi, o să creadă că sunt confuză. Oficial sunt moartă. Mai întâi trebuie să aflu ce urmărea.
În acel moment, telefonul ei, găsit în poșeta adusă din casă odată cu lucrurile de înmormântare, începu să vibreze.
Pe ecran apăru un mesaj.
De la contabilul firmei.
„Condoleanțe. Îmi pare rău că nu am putut ajunge. Sper că Radu va continua compania așa cum ați construit-o.”
Mariana ridică brusc privirea.
— Compania.
— Ce e cu ea? întrebă Iulian.
— Acum două luni am refuzat să semnez niște documente. Radu insista să vindem firma unui grup de investitori. Eu nu am vrut.
Tăcerea care urmă fu apăsătoare.
— Dacă mureai… spuse încet moș Toni.
— El devenea proprietarul unic.
Mariana închise ochii.
Deodată, totul începea să aibă sens.
Graba cu înmormântarea.
Lipsa autopsiei.
Indiferența familiei lui.
În aceeași seară, cu ajutorul contabilului, Mariana obținu acces la mai multe documente interne.
Ceea ce descoperi o lăsă fără cuvinte.
Radu acumulase datorii uriașe în secret.
Investiții eșuate.
Credite.
Împrumuturi.
Era aproape falit.
Iar vânzarea companiei i-ar fi adus milioane de lei.
Dar Mariana se opusese.
Atunci apăruse planul.
A doua zi dimineață, avocatul firmei, un om în care Mariana avea încredere de ani întregi, veni discret la cabana paznicului.
Când o văzu vie, rămase fără glas.
— Doamne Dumnezeule…
După ce ascultă întreaga poveste, scoase câteva documente din servietă.
— Cred că trebuie să vedeți asta.
Era o procură.
Datată cu trei zile înainte de presupusa moarte.
Semnătura Marianei apărea pe fiecare pagină.
Doar că ea nu semnase niciodată acele acte.
— Sunt falsificate — spuse imediat.
Avocatul dădu din cap.
— Exact asta am crezut și eu.
Acum aveau dovezi.
În aceeași după-amiază, poliția deschise o anchetă.
Când oamenii legii ajunseră la vila Marianei, îl găsiră pe Radu pregătind transferul final al companiei către investitori.
Era atât de convins că planul reușise, încât nici nu încercase să fugă.
Momentul în care Mariana intră în birou alături de polițiști rămase întipărit în memoria tuturor.
Radu ridică privirea din documente.
Fața i se albi instantaneu.
— Nu… nu se poate…
— Ba da, se poate — răspunse ea calm.
Pentru prima dată după mulți ani, el părea cu adevărat speriat.
Ancheta care a urmat a scos la iveală totul.
Sedative cumpărate ilegal.
Acte falsificate.
Complicitatea mamei sale și a tinerei îmbrăcate în negru, care era, de fapt, partenera lui de câțiva ani.
Procesul a durat luni întregi.
Dar dovezile erau prea clare.
La final, cei implicați au fost condamnați.
În ziua în care verdictul a devenit definitiv, Mariana s-a întors în cimitir.
Nu la mormântul ei.
La locul unde ar fi trebuit să fie mormântul ei.
Iulian era acolo, lucrând printre alei.
— N-am crezut că o să vă mai văd vreodată pe aici — spuse el zâmbind.
Mariana îi întinse o mapă.
— Ce este?
— Un contract de muncă.
El o privi nedumerit.
— Firma mea are nevoie de oameni de încredere. Iar eu nu cunosc pe nimeni mai de încredere decât omul care mi-a salvat viața.
Iulian rămase fără cuvinte.
Pentru prima dată după mulți ani, simțea că viitorul nu mai era o luptă pentru supraviețuire.
Mariana privi spre cerul senin.
Fusese declarată moartă.
Fusese trădată de omul pe care îl iubise.
Fusese coborâtă într-un sicriu.
Dar ieșise de acolo cu ceva ce nimeni nu îi mai putea lua.
Adevărul.
Iar adevărul îi salvase viața exact la timp.