Doamna Marinescu a ajuns în mai puțin de douăzeci de minute.
A intrat în casă fără să piardă vremea și a ascultat fiecare cuvânt pe care Iva îl rostise în grădină.
Când am terminat, și-a scos ochelarii și m-a privit atent.
— Izabela… există un singur lucru care mă neliniștește.
— Care?
— Faptul că Iva vorbea despre testament ca și cum l-ar fi citit deja.
Am simțit un gol în stomac.
— Dar asta este imposibil.
— Exact.
A doua zi, sala notarului era plină de o liniște apăsătoare.
Eu stăteam lângă doamna Marinescu.
În fața mea erau Lucian și Iva.
Puțin mai încolo, fratele meu, Leo, evita să mă privească.
Notarul a deschis dosarul și a început să citească.
După câteva minute, Iva a început să zâmbească.
Era convinsă că urma să câștige.
Dar următoarea frază i-a șters zâmbetul de pe chip.
— Conform ultimei voințe a domnului Oliver, vila și terenul rămân în proprietatea exclusivă a fiicei sale, Izabela.
În încăpere s-a făcut liniște.
— Nu se poate! a izbucnit Iva.
Notarul și-a continuat lectura fără să ridice tonul.
— Totodată, domnul Oliver precizează că fostul ginere, Lucian, nu va beneficia de niciun bun din patrimoniul său, deoarece a încălcat încrederea familiei.
Lucian s-a făcut alb la față.
Iva s-a ridicat brusc.
— Protestez! Trebuie să existe și alt testament!
Doamna Marinescu a împins spre notar un plic sigilat.
— Acesta a fost depus de domnul Oliver cu două luni înainte de deces. Mi-a cerut să-l prezint doar dacă cineva contestă testamentul.
Notarul a desfăcut plicul.
Înăuntru se afla o scrisoare.
A început să citească rar.
„Dacă au ajuns să conteste voința mea, înseamnă că nu m-am înșelat.”
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
Era vocea tatălui meu.
„Lucian nu mai face parte din familia mea din ziua în care a ales trădarea. Dacă va încerca să obțină această casă, înseamnă că nu s-a schimbat deloc.”
Lucian și-a plecat privirea.
Iva nu mai spunea nimic.
Notarul a continuat.
„Fiica mea a fost singura care mi-a rămas alături până în ultima zi. Ei îi las casa în care am pus o viață de muncă. Știu că o va păstra vie.”
În încăpere nu se mai auzea nimic.
La ieșire, Leo m-a prins de braț.
— Izabela… iartă-mă.
L-am privit fără să spun nimic.
— Iva și Lucian mi-au spus că tata voia să împartă totul. M-au convins că tu ascunzi testamentul.
— Și i-ai crezut?
A închis ochii.
— Aveam datorii. Mi-au promis bani dacă îi sprijineam.
Am simțit că mă doare mai tare trădarea lui decât aroganța Ivei.
— Tata n-ar fi vândut niciodată familia pentru bani.
Leo a început să plângă.
— Știu… și o să regret asta toată viața.
În spatele nostru, Iva îl certa pe Lucian.
— Ai spus că vila va fi a noastră!
— Așa credeam!
— N-ai verificat nimic?
— Testamentul fusese schimbat înainte să moară…
— M-ai făcut de râs!
Iva și-a scos verigheta și i-a aruncat-o în piept.
— Pentru o casă am intrat în viața ta.
Acum nici casa, nici tu nu-mi mai folosiți la nimic.
A plecat fără să se uite înapoi.
Lucian a rămas singur pe treptele notarului.
Pentru prima dată după mulți ani, nu mai avea pe nimeni lângă el.
În aceeași seară m-am întors acasă.
Am mers direct în grădină.
Trandafirii albi erau înfloriți.
Am tăiat cu grijă o floare și am așezat-o lângă fotografia tatălui meu.
— Ai avut dreptate, tată… am șoptit.
Nu casa era adevărata moștenire.
Ci lecția pe care mi-ai lăsat-o.
O familie poate fi distrusă de lăcomie într-o singură zi.
Dar adevărul are întotdeauna răbdare.
Și, mai devreme sau mai târziu, îi pune pe fiecare exact acolo unde îi este locul.