Camelia a închis ușa biroului cu mâna tremurândă și pentru prima dată de mult timp a simțit că viața ei se schimbă. Nu știa dacă în bine sau în rău, dar ceva era diferit. În noaptea aceea nu a dormit aproape deloc.
Camera în care fusese cazată era mai mare decât toată garsoniera în care locuise până atunci. Patul moale, perdelele groase, liniștea apăsătoare… toate îi dădeau o senzație ciudată, de parcă nu îi aparțineau.
Pe la două noaptea, a auzit pași mici pe hol.
Ușa s-a deschis încet.
Leonard.
Stătea în prag, cu ochii umflați de somn și o jucărie strânsă la piept.
—Nu poți dormi? a întrebat ea încet.
Copilul nu a răspuns, dar a venit direct la ea și s-a urcat în pat, lipindu-se de ea fără să spună nimic.
Camelia l-a mângâiat pe cap.
În acel moment a înțeles: copilul nu era rău. Era rănit.
Zilele au început să treacă altfel.
Leonard nu mai lovea atât de des. Încă avea izbucniri, dar când o vedea pe Camelia, se oprea. O căuta din priviri. O ținea de mână.
Matei privea totul de la distanță.
Nu spunea nimic, dar ochii lui spuneau tot. Era pentru prima dată când vedea o schimbare reală.
Într-o după-amiază, în timp ce făcea ordine într-o cameră pe care nu o mai văzuse, Camelia a găsit ceva ciudat.
Un sertar încuiat… dar nu de tot.
L-a deschis.
Înăuntru erau mai multe plicuri. Fotografii. Hârtii.
A luat una.
În fotografie era o femeie. Frumoasă, elegantă… mama lui Leonard. Dar lângă ea era altcineva.
Un bărbat.
Nu era Matei.
Camelia a simțit cum îi îngheață sângele.
A mai răsfoit. Documente. Transferuri de bani. Mesaje tipărite.
Nu era doar o poveste de dragoste.
Era o înșelăciune. O trădare.
În acel moment, ușa s-a deschis brusc.
Matei stătea în prag.
Privirea lui era rece.
—Nu trebuia să vezi asta.
Camelia a înghițit în sec.
—Eu… doar făceam curat…
Tăcere.
Apoi, ceva neașteptat.
Matei a oftat adânc și s-a apropiat.
—Toată lumea crede că moartea ei a fost un accident… a spus el încet. Dar nu a fost.
Camelia a simțit că i se taie respirația.
—M-a trădat… a continuat el. Și nu doar pe mine.
A arătat spre fotografii.
—Și oamenii cu care s-a încurcat au plătit.
—Și ea…? a șoptit Camelia.
Matei a închis ochii pentru o clipă.
—Ea a plătit cel mai mult.
Tăcerea s-a așternut grea între ei.
În acel moment, Leonard a apărut la ușă.
—Mama…
A fost primul cuvânt pe care îl spusese în doi ani.
Camelia a început să plângă.
Matei a rămas nemișcat.
Copilul a fugit la ea și s-a agățat de ea.
—Mama…
Nu era mama lui.
Dar, în acel moment, pentru el… era tot ce mai avea.
Și atunci, pentru prima dată, Matei a înțeles ceva simplu.
Banii, puterea, frica… nu puteau vindeca un copil.
Dar dragostea… da.
În zilele următoare, ceva s-a schimbat definitiv.
Casa nu mai era rece.
Leonard începea să vorbească. Puțin, rar, dar suficient.
Camelia nu mai era doar o femeie de serviciu.
Era familie.
Iar Matei… pentru prima dată în viața lui, nu mai era doar un om de temut.
Era un tată care învăța, încet, cum să-și iubească copilul.