Am tras aer în piept și am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu mai eram femeia care se scuza, care explica, care îndulcea lucrurile.
— Andrei, — am spus rar, — așează-te.
S-au uitat amândoi la mine mirați. Ioana a încrucișat brațele. Andrei a rămas în picioare, nervos.
— De ani de zile vă ajut. Când a fost avansul la apartament, am scos economiile. Când a fost mașina, am tăcut. Când n-ați avut bani de vacanță, am completat eu. N-am zis nimic.
— Dar sunteți mama mea! — a izbucnit el. — Asta fac mamele!
— Nu, — am răspuns calm. — Mamele cresc copii. Nu îi întrețin la nesfârșit.
A fost o liniște grea. Se auzea doar ceasul din bucătărie.
— Știi ce n-am avut eu niciodată? — am continuat. — O haină nouă fără să mă simt vinovată. O vacanță. O zi în care să spun „și eu contez”.
Ioana a oftat.
— Dar noi avem nevoie acum…
— Știu, — am spus. — Dar și eu am avut nevoie acum. De mine.
Andrei s-a așezat pe scaun. L-am văzut pentru prima oară mic. Nu furios. Ci dezorientat.
— Mamă… — a spus mai încet. — Ne-a fost greu.
— Știu. Dar greu mi-a fost și mie. Și nimeni nu m-a întrebat.
Am plecat de la ei în seara aceea mai devreme. Pe drum, mi se rupea sufletul. Nu o să mint. M-am simțit egoistă. M-am simțit vinovată. Dar, sub toate astea, era și altceva.
Ușurare.
Au urmat câteva săptămâni reci. Andrei suna rar. Ioana deloc. La început, plângeam seara. Apoi, tot mai puțin.
Într-o duminică, am ieșit la plimbare în parc. Soare, copii, oameni simpli. Am stat pe o bancă și m-am gândit: „Așa arată liniștea”.
Într-o seară, a sunat telefonul.
— Mamă… — vocea lui Andrei era altfel. — Am vrut să-ți spun ceva.
Am tăcut.
— Ne-am reorganizat. Am tăiat din cheltuieli. Am vorbit cu banca. Ne descurcăm.
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
— Bine, — am spus. — Mă bucur.
— Și… — a ezitat. — Poate… dacă ai timp, am vrea să venim pe la tine. La o cafea.
Când au venit, Ioana mi-a adus o prăjitură. Simplă. De casă.
— Îmi pare rău, — a spus încet. — N-am văzut cât ați dat dumneavoastră.
Nu era o scuză mare. Dar era sinceră.
Astăzi, relația noastră e diferită. Nu mai cer automat. Întreabă. Iar eu nu mai dau automat. Aleg.
Haina de blană o port rar. Dar de fiecare dată când o îmbrac, îmi amintesc ceva important.
La 52 de ani am învățat să spun „nu”.
Și, culmea, abia atunci am devenit o mamă mai bună.