—Elena Ionescu, citită de avocat.
Am simțit că aerul îngheață în piept. Era numele meu.
Biserica se cutremură. Andrei s-a îndreptat brusc pe scaun, iar Raluca, încurcată, și-a retras mâna de pe brațul lui.
— Ce vrei să spui… ea? – mormăi el iritat.
Avocatul nu a răspuns. Continuă calm, de parcă fiecare cuvânt ar fi cântărit multă vreme.
— În testament, Ana Ionescu îi lasă mamei întreaga sumă din conturile personale, economii de numerar și dreptul de administrare a moșiei până la nașterea copilului.
Mi-am strâns poșeta la piept. Nu banii m-au șocat. Este un fapt că Ana s-a gândit la toate.
Andrei se ridică.
E o glumă! – izbucni el. – Sunt soțul ei! Totul îmi aparține!
Mihai ridică privirea.
NU. Ana a precizat că soțul ei este temporar exclus de la luarea oricăror decizii sau să beneficieze financiar.
Temporar? – râse Andrei cu un râs forțat. – Și atunci?
Avocatul făcu o scurtă pauză. Așa încât a înghețat sângele tuturor.
— Atunci copilul nenăscut devine moștenitorul principal. Dacă tatăl este considerat incompatibil din punct de vedere moral sau juridic, îngrijirea și administrarea succesiunii rămân în mâinile mamei defunctului.
Raluka păli.
Ce prostie e asta? – șopti ea.
Mihai a deschis apoi plicul mai mare, cel pe care l-a ținut separat.
Mai e un plus acolo. O declarație scrisă și semnată de Ana cu două săptămâni înainte de moartea ei.
În biserică era liniște.
— „Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt aici”, a scris Ana. „Mi-e frică, dar nu vreau ca mama și copilul meu să rămână în mâinile unui bărbat brutal și mincinos”.
am oftat.
„Atașează fotografii, mesaje și un raport medico-legal”, a continuat avocatul, „care confirmă violența domestică”.
Andrei a început să țipe, dar nimeni nu l-a ascultat. Cele două rude s-au ridicat și au făcut un pas înapoi, de parcă tocmai l-ar fi văzut.
„În plus”, a conchis Mihai, „Ana a cerut ca această declarație să fie citită public. Aici. Azi.
Raluca a făcut un pas înapoi.
„Nu mi-ai spus asta…” a început ea, dar Andrei a apucat-o de braț, disperat.
Taci!
Preotul se uită în jos. Bărbatul din spatele lui a mormăit: „Săracul…”
M-am ridicat încet. Picioarele îmi tremurau, dar vocea îmi era limpede.
„Ai pierdut”, i-am spus lui Andrei. — Nu doar bani. Toate.
Polițiștii au fost chemați la fața locului, la cimitir. Martorii au început să vorbească. Vecinii. Verișori. Prietena Anei care știa adevărul.
Andrei a fost dus departe, palid și lipsit de încredere în sine. Raluca a rămas singură cu capul plecat.
Când ușile bisericii s-au închis din nou, m-am apropiat de sicriu. Mi-am pus mâna pe lemnul rece.
„Erai mai puternic decât credeai, copila mea”, am șoptit.
Și pentru prima dată în ziua aceea, printre lacrimi, am simțit pace. Ana și-a spus povestea. Și adevărul a câștigat