Am rămas câteva secunde fără cuvinte.
Nu pentru că m-ar fi jignit.
Ci pentru că, în sfârșit, am înțeles.
Tot.
Nu era vorba de rușine.
Nu era vorba de valori.
Era vorba că femeia asta nu voia o relație.
Voia doar… confort.
Ieșiri.
Atenție.
Plătite.
Am tras aer adânc și am pornit motorul.
„Te duc acasă,” i-am spus calm.
Ea s-a uitat la mine, ușor surprinsă.
Probabil se aștepta să insist. Sau să mă scuz.
N-am făcut nici una, nici alta.
Pe drum, a încercat să mai dreagă situația.
„Gheorghe, nu trebuie să te superi… eu sunt mai conservatoare…”
„Nu e vorba că sunt supărat,” i-am răspuns. „E vorba că am înțeles.”
„Ce ai înțeles?”
Am oprit la semafor și m-am uitat direct la ea.
„Că tu vrei doar să te plimbi. Să mănânci la restaurant. Să ai companie.”
A tăcut.
„Dar nu vrei un bărbat. Nu vrei o relație adevărată.”
A oftat.
„Nu mai suntem la vârsta aia…”
„Ba suntem,” i-am spus. „Doar că tu nu mai vrei să trăiești.”
Liniște.
Câteva minute mai târziu, am oprit în fața blocului ei.
Nu m-a invitat sus.
Ca de obicei.
A rămas cu mâna pe clanță.
„Mai vorbim?” a întrebat, fără convingere.
Am zâmbit ușor.
Pentru prima dată… sincer.
„Nu.”
A clipit.
„De ce?”
„Pentru că eu nu caut o prietenă de plimbări.”
Am făcut o pauză.
„Eu caut o femeie.”
A coborât fără să mai spună nimic.
Am rămas câteva secunde în mașină.
Nu eram trist.
Nu eram nervos.
Eram… liniștit.
Pentru că, după două luni, în sfârșit nu mai aveam dubii.
Am ajuns acasă.
Apartamentul era la fel de gol ca înainte.
Dar, pentru prima dată, nu m-a mai apăsat.
Mi-am făcut un ceai.
M-am așezat pe canapea.
Și, după mult timp…
am simțit că sunt exact unde trebuie.
Singur.
Dar nu singuratic.
Și pregătit, de data asta, să nu mai accept jumătăți de măsură.