Andrei n-a răspuns imediat. Cristina și-a lăsat paharul pe masă, iar mâna îi tremura. Polițistul le-a cerut documentele și i-a informat că trebuie să îi însoțească pentru declarații. Compania de croazieră primise deja notificarea oficială despre situația Sofiei.
Andrei a încercat să explice că totul fusese „o neînțelegere”. A repetat povestea cu sora Cristinei. Doar că eu aveam pe telefon mesajele prin care femeia confirma că nu știa absolut nimic despre Sofia și că se afla în vacanță în Mexic.
Atunci Cristina a spus adevărul. Recunoștea că știa că sora ei nu va veni. Crezuse pur și simplu că Sofia „este suficient de matură” să stea singură și că, dacă îi lăsau mâncare și telefon, nu se putea întâmpla nimic.
Dar a apărut și al doilea lucru pe care nu-l știam. Sofia nu fusese lăsată acasă dintr-o greșeală de ultim moment. Rezervarea croazierei fusese făcută cu șase luni înainte doar pentru trei persoane: Andrei, Cristina și Luca. Sofia nu fusese niciodată inclusă.
Am simțit că mi se taie picioarele.
În zilele următoare, autoritățile române au deschis o anchetă, iar DGASPC a dispus ca Sofia să rămână temporar în grija mea până la clarificarea situației. Andrei și Cristina au fost obligați să se întoarcă mai devreme din vacanță și să dea explicații oficiale.
Cel mai greu moment n-a fost însă întâlnirea cu ei. A fost seara în care Sofia m-a întrebat:
— Bunicule, dacă sunt cuminte, mă lași să rămân la tine?
Atunci am înțeles cât de mult se temuse în propria casă. Nu doar în cele 24 de ore în care fusese singură.
După evaluările psihologice au ieșit la iveală și alte lucruri. Sofia era certată des pentru că mânca „prea mult”, pentru că cerea lucruri sau pentru că îi deranja pe părinți. Luca era favorizat aproape constant. El primea excursii, haine și cadouri, iar Sofia învățase încet să nu mai ceară nimic.
Câteva luni mai târziu, instanța a stabilit ca Sofia să locuiască în continuare cu mine, cel puțin până când părinții ei puteau demonstra că îi pot oferi un mediu sigur. Andrei a încercat de câteva ori să-mi spună că i-am distrus familia. I-am răspuns mereu același lucru: familia lui fusese deja distrusă în momentul în care un copil de opt ani a trebuit să se întrebe dacă are voie să mănânce.
Astăzi, Sofia este alt copil. Râde mai mult. Are prietene. Își lasă jucăriile prin toată casa și nu mai întreabă cât costă un biscuit înainte să-l mănânce.
Iar broscuța aceea de pluș din aeroport? M-am întors și i-am cumpărat-o. Doarme cu ea în fiecare noapte.
Uneori, înainte să sting lumina, Sofia îmi spune:
— Noapte bună, bunicule.
Iar eu îi răspund de fiecare dată:
— Noapte bună. Sunt aici.