Loviturile în poartă au răsunat din nou.
Iulian a stins lumina din hol și a privit spre Marta.
— Rămâneți în camere. Nu deschide nimeni.
Elena a făcut un pas spre fereastră, dar el i-a blocat drumul.
— Dacă e cineva bolnav, sunt medic, a spus ea în șoaptă.
— Dacă era bolnav, cerea ajutor. Omul de afară nu vrea ajutor.
De dincolo de poartă s-a auzit un râs răgușit.
— Doctorițo! Ieși, că trebuie să vorbim. În satul ăsta, oamenii au nevoie să știe cine îi tratează!
Marta și-a dus mâna la piept.
— E Ovidiu…
Iulian a încleștat maxilarul.
— Pleacă de la poartă, Ovidiu! Acum!
— Ce faci, mă ameninți iar? a râs bărbatul. Spune-i noii doctorițe ce s-a întâmplat cu celălalt. Spune-i de ce a plecat el de aici.
Elena l-a privit pe Iulian. Pentru o clipă, bărbatul părea nu furios, ci speriat.
— Plecați, a spus ea ferm, ridicând vocea. Dacă aveți o problemă medicală, veniți dimineață la dispensar. Dacă nu, chem poliția.
După câteva clipe de tăcere, pașii s-au îndepărtat prin noroi.
Abia atunci Iulian a deschis din nou lumina.
— Cine este? a întrebat Elena.
— Un om care trăiește din frica altora, a răspuns el. Și care nu suportă când cineva nou ajunge aici.
— Ce s-a întâmplat cu medicul de dinainte?
Iulian și-a trecut palma peste față.
— Mâine. Vă spun mâine.
Dimineața nu le-a lăsat însă timp pentru explicații.
La dispensar, Elena a fost chemată la o urgență: un băiat de opt ani căzuse într-o gospodărie și avea nevoie de evaluare rapidă. Iulian a condus-o prin ploaie cu mașina lui veche, iar pe drum a ajutat-o să ajungă la copil înaintea ambulanței.
Acolo, Elena a văzut ceva care i-a atras atenția: tatăl băiatului tușea des, avea mâinile iritate și spunea că mulți dintre bărbații care lucraseră la cariera veche se simțeau la fel.
În următoarele zile, tot mai mulți oameni au venit la dispensar. Nu doar pentru răceli sau tensiune. Unii acuzau oboseală, tuse persistentă, amețeli. Elena a început să compare fișele medicale vechi.
Aceleași simptome apăreau, an după an, la oameni care lucraseră lângă cariera abandonată de la marginea satului.
Într-o după-amiază, Iulian a intrat în cabinet și a închis ușa.
— L-am găsit pe Ovidiu la cârciumă. Spune că, dacă nu plecați din sat, o să vă pară rău.
Elena a ridicat privirea din dosare.
— Atunci nu plec.
— Nu înțelegeți. Medicul dinainte, Nicolae, a observat aceleași lucruri. A început să întrebe despre camioanele care intrau noaptea la carieră. După aceea a dispărut.
Elena a rămas nemișcată.
— Și nimeni nu a cercetat?
— Toți au tăcut. Eu am tăcut. Mi-au spus că, dacă vorbesc, bunica nu mai e în siguranță.
În aceeași seară, Elena l-a sunat pe medicul de gardă de la spitalul din oraș. I-a explicat ce observase și i-a trimis, cu acordul pacienților, copii după fișele relevante. Medicul i-a spus că va sesiza instituțiile competente și că nu trebuie să se apropie singură de carieră.
Două zile mai târziu, anchetatorii au venit în sat.
Nu Elena l-a confruntat pe Ovidiu. Nu Iulian s-a dus după el. Documentele medicale, mărturiile oamenilor și înregistrările găsite ulterior de autorități au dus către firma care folosise ilegal zona vechii cariere.
Ovidiu era doar cel care deschidea poarta noaptea și încasa bani ca să tacă.
Când poliția l-a ridicat pentru declarații, el s-a uitat lung spre Iulian.
— Toți ați tăcut până acum, a spus printre dinți.
Iulian l-a privit fără să se miște.
— Da. Dar nu mai tăcem.
După câteva săptămâni, cariera a fost sigilată, iar satul a început, încet, să vorbească despre lucrurile pe care le ascunsese ani la rând.
Într-o dimineață senină, Elena a ieșit pe prispa casei Martei cu o cană de ceai. Iulian repara poarta, iar Marta curăța mere într-un lighean.
— Căsuța medicului e gata, i-a spus Marta. Te poți muta când vrei.
Elena a privit curtea, ulița și oamenii care treceau salutând-o acum pe nume.
— Cred că mai stau puțin aici, a răspuns ea.
Iulian a ridicat privirea și a zâmbit pentru prima dată fără urmă de teamă.
— Atunci poarta asta trebuie reparată bine, a spus el. Să nu mai scârțâie când intră cineva nou.
Elena a zâmbit.
Venise în sat ca să se ascundă de o viață care o rănise. Dar găsise un loc în care oamenii învățau, în sfârșit, să nu mai trăiască în frică.