Andrei își aprinse o țigară chiar sub copertina tribunalului, ignorând ploaia măruntă care îi umezea umerii. Bianca râdea subțire, ținându-se de brațul lui, mângâindu-i reverul paltonului ca și cum ar fi fost deja soțul perfect.
— Ți-am spus eu că totul o să fie bine, i-a șoptit ea. Acum putem începe viața noastră.
Andrei a zâmbit larg. Îi plăcea cum suna asta — „viața noastră”. Fără Elena, fără reproșuri, fără calcule și facturi împărțite la doi.
Nu știa însă că, în același timp, la câteva străzi distanță, Elena stătea calmă într-o cafenea mică din apropiere. În fața ei era o mapă groasă, iar lângă ea — un bărbat în costum închis la culoare, cu ochelari subțiri și o privire atentă.
— Sunteți sigură că vreți să faceți asta acum? a întrebat avocatul. Transferul va fi executat imediat ce primesc confirmarea.
Elena a dat din cap.
— Da. Acum.
Cu o seară înainte, în timp ce Andrei dormea dus după prea mult alcool, Elena nu își împachetase doar hainele. Luase și toate documentele. Contractul de ipotecă. Extrasele bancare. Dovada transferurilor lunare pe care el le numea „cheltuieli de gospodărie”. Și, mai ales, accesul la contul comun pe care Andrei îl folosise cu atâta încredere.
El nu știa că, atunci când deschisese contul, ea insistase să fie ambii titulari cu drepturi egale. Nu știa că banca îi confirmase cu două zile în urmă că, legal, putea dispune de jumătate din sumă fără consimțământul lui.
Și exact asta făcuse.
Nu doar jumătate.
Elena zâmbi slab. În ultimele luni, Andrei mutase bani din contul firmei sale în contul comun, pentru a „optmiza taxele”, așa cum îi plăcea lui să spună. Iar acei bani, tehnic, deveniseră bun comun.
Telefonul ei vibră.
— S-a făcut, spuse avocatul după ce își verifică laptopul. Transferul este confirmat.
Elena închise ochii pentru o clipă. Nu era bucurie. Nici răzbunare. Era doar liniște.
În același moment, telefonul lui Andrei începu să sune. El privi ecranul iritat.
— Ce mai e acum?
Numărul era al băncii. A răspuns absent, încă zâmbind.
După primele două propoziții, zâmbetul i se șterse.
— Cum adică transfer major? Ce transfer? Cine a autorizat?
Fața i se albise complet.
— Domnule Ionescu, conform drepturilor de titular, doamna Elena Ionescu a efectuat în această dimineață o operațiune de retragere și transfer al fondurilor disponibile.
— Ce fonduri?! strigă el, fără să-i mai pese că lumea se uita.
Bianca făcu un pas înapoi.
— Ce s-a întâmplat?
Andrei închise apelul și deschise aplicația bancară cu mâinile tremurânde. Cifrele îl loveau în ochi. Contul era aproape gol.
— Nu… nu e posibil…
Bianca se apropie și privi ecranul peste umărul lui.
— Andrei… unde sunt banii?
El ridică privirea, pierdut.
— I-a luat.
În acel moment, parcă toată siguranța lui se prăbuși. Haina de blană ecologică, pe care o cumpărase cu atâta mândrie, părea brusc ridicolă. Mașina nouă pe care plănuia s-o ia în leasing? Avansul dispăruse. Ratele firmei? În câteva zile aveau să fie scadente.
Telefonul sună din nou. De data asta era Mariana.
— Andrei, tocmai m-a sunat banca. Ce înseamnă asta? Mi-au spus că garanția pentru creditul tău personal a fost retrasă!
El simți cum i se înmoaie genunchii. Garanția era același cont comun.
— Mamă, nu acum…
— Ce-ai făcut?! țipă ea. — Ți-am spus să nu ai încredere în femeia aia!
Andrei rămase tăcut. Pentru prima dată, în mintea lui se strecură un gând pe care nu voia să-l accepte: o subestimase.
La câteva ore după aceea, când ajunse la apartament cu Bianca, ușa era încuiată. Schimbată. Pe clanță era o foaie prinsă cu bandă adezivă.
„Conform hotărârii judecătorești, apartamentul urmează a fi scos la vânzare pentru lichidarea anticipată a creditului. Orice acces neautorizat va fi raportat.”
Sub semnătură era numele băncii.
— Ce înseamnă asta? șopti Bianca.
Andrei izbucni:
— Înseamnă că… înseamnă că a declanșat clauza de rambursare anticipată.
Elena nu retrăsese doar banii. Consultase avocatul și activase o prevedere din contract care permitea oricărui titular să solicite reevaluarea creditului în caz de divorț și partaj. Banca preferase să închidă riscul.
Bianca făcu încă un pas înapoi.
— Și noi unde stăm?
Andrei nu răspunse.
Pentru prima dată, în ochii lui nu mai era aroganță, ci teamă.
Seara, Elena își ducea ultima valiză într-un apartament mic, luminos, închiriat pe termen scurt. Nu era luxos. Dar era al ei.
Telefonul îi vibră. Un mesaj de la Andrei:
„Hai să vorbim.”
Ea privi ecranul câteva secunde, apoi îl blocă fără să răspundă.
Nu mai avea nimic de spus.
În oglinda din hol își întâlni propria privire. Nu mai era femeia care își cerea dreptul în șoaptă. Nu mai era cea care accepta explicații juridice aruncate ca amenințări.
Era calmă.
În liniștea noului apartament, fără miros de alcool și fără voci disprețuitoare, Elena înțelese ceva simplu: nu îl pedepsise. Doar își luase înapoi ceea ce era al ei.
Iar de data aceasta, când cineva va suna la ușă, nu va mai fi din teamă. Va fi pentru un nou început.