Radu a închis pumnul peste punguța cu pastila și i-a făcut semn Ilincăi să nu mai spună nimic. „Nu îi spui mamei tale, nu îi spui Valentinei și nu mai repeți nimănui ce ai auzit”, i-a șoptit el. Fetița a dat din cap, speriată, iar în ochii ei se vedea aceeași frică pe care Radu o simțea în piept: nu era vorba doar de o logodnică lacomă, ci de cineva care îl otrăvea încet, cu zâmbetul pe buze.
În seara aceea, când Valentina i-a adus pastilele, Radu a jucat rolul bărbatului obosit. Le-a pus pe limbă, a luat apa, apoi s-a prefăcut că înghite. Când ea s-a întors spre dulap, le-a ascuns rapid în șervețelul de pe genunchi. Valentina l-a mângâiat pe obraz și i-a spus blând: „Vezi? Dacă mă asculți, totul o să fie bine.” Pentru prima dată, atingerea ei nu i s-a mai părut grijă, ci o lesă.
A doua zi dimineață, Radu l-a sunat pe medicul lui vechi, un neurolog retras din București, singurul om în care mai avea încredere. I-a trimis pastila printr-un curier discret și i-a cerut o analiză urgentă. Răspunsul a venit seara: substanțele din pastile nu aveau nicio legătură cu recuperarea. Dimpotrivă, puteau provoca slăbiciune musculară, amețeli și pierdere temporară de coordonare. Radu a citit mesajul de trei ori, apoi a închis ochii. Nu fusese distrus de accident. Fusese ținut captiv.
În următoarele zile, a continuat să se prefacă. Lua pastilele în fața Valentinei, dar le ascundea. Apoi, cu ajutorul Ilincăi și al Marianei, a început să facă exerciții pe terasă. Trei secunde s-au transformat în douăzeci. Douăzeci într-un minut. Într-o dimineață, când Valentina era plecată, Radu a făcut trei pași ținându-se de balustradă. A plâns în tăcere, nu pentru că mergea, ci pentru că înțelegea cât de aproape fusese să creadă minciuna ei.
Cu o zi înainte de nuntă, Valentina a venit în biroul lui cu un teanc de acte. „Sunt doar formalități”, i-a spus. „După nuntă, e mai simplu să administrez eu conturile, firma și proprietățile, până te faci bine.” Radu a privit etichetele colorate pe care scria unde să semneze și a zâmbit slab. „Ai dreptate. Mâine, după ceremonie, semnez tot.” Valentina l-a sărutat pe frunte, convinsă că victoria era deja a ei.
Dar în ziua nunții, când preotul i-a întrebat dacă vin de bunăvoie, Radu nu a răspuns imediat. Valentina s-a aplecat spre el și i-a șoptit printre dinți: „Nu strica momentul.” Atunci Radu și-a pus mâinile pe brațele scaunului, s-a ridicat încet în picioare și întreaga sală a amuțit. Valentina a făcut un pas înapoi, albă la față, ca și cum vedea un mort întorcându-se din groapă.
Radu a scos din buzunar punguța cu pastile și a ridicat-o în aer. „Nu pot să mă căsătoresc cu femeia care a încercat să-mi ia picioarele ca să-mi ia apoi averea.” În sală s-au auzit exclamații, iar Valentina a început să strige că minte. Dar ușile s-au deschis și au intrat medicul, avocatul lui și doi polițiști. În spatele lor stătea Mariana, ținând-o pe Ilinca de mână. Fetița nu zâmbea, dar stătea dreaptă, ca un martor mic al unui adevăr uriaș.
Analizele, mesajele și înregistrările au fost puse pe masă chiar acolo, în fața invitaților. Valentina a încercat să plece, dar unul dintre polițiști i-a cerut să rămână. Radu s-a întors spre Ilinca și i-a spus, cu vocea tremurată: „Tu nu mi-ai promis doar că voi merge din nou. Mi-ai salvat viața.” Fetița și-a strâns mama de mână și a răspuns încet: „Bunicul zice că oamenii trebuie ajutați înainte să uite că mai pot fi salvați.”
Câteva luni mai târziu, Radu mergea încă greu, cu baston, dar mergea. Valentina nu mai era în viața lui, iar casa din Pipera nu mai părea o închisoare luxoasă. Mariana a primit un loc stabil în firmă, iar Ilinca a început școala la care visase mama ei. Radu nu a uitat niciodată pastila albă din punguță și nici vocea fetiței care îl avertizase. Uneori, salvarea nu vine de la medicii cei mai scumpi, ci de la un copil care vede adevărul pe care adulții bogați se prefac că nu-l observă.