Cuvintele ei m-au lovit direct în suflet. Am simțit cum mi se încălzesc obrajii și cum lacrimile îmi urcă în ochi. Am dat doar din cap, fără să pot spune nimic. Parcă îmi înțepenise glasul.
Loredana mi-a strâns mâna și mai tare.
„Mamă… nu-mi vine să cred că ai păstrat-o atâția ani.”
Apoi și-a ridicat privirea spre mine, cu ochii lucind.
„E cea mai frumoasă rochie pe care ai fi putut s-o porți azi.”
Nu știu cum am reușit să mai respir în momentul acela. Toată rușinea pe care o simțisem până atunci s-a topit ca apa fierbinte turnată peste gheață. Până și zgomotul din biserică s-a estompat. Eram doar noi două, mână în mână.
„Hai cu mine”, mi-a spus ea.
Am încercat să mă trag înapoi, jenată.
„Nu, mamă, lasă, că eu stau în spate… nu vreau să atrag atenția…”
Dar ea nu m-a lăsat. A făcut un pas spre mine, hotărâtă, și și-a trecut brațul pe după al meu.
„Astăzi, tu nu stai în spate. Astăzi ești mama mirelui. Și meriți să stai acolo unde îți e locul.”
Nu știu cum, dar în câteva clipe eram deja în primul rând, chiar lângă ea. Oamenii se uitau, unii surprinși, alții emoționați, iar eu simțeam cum îmi tremură tot corpul. Parcă nici nu mai eram eu.
A început ceremonia. Preotul vorbea, mirii se priveau, toată lumea era numai zâmbet. Dar eu… eu nu vedeam decât mâna Loredanei, lipită de a mea. Uneori îmi dădea un mic semn, strângând-o ușor, ca și cum îmi spunea:
„Ești parte din noi. Ești mama mea acum.”
Când s-au spus jurămintele, Marian și-a întors privirea spre mine. Atunci am văzut lăcrimile din ochii lui. N-a spus nimic. Nu avea nevoie. Privirea lui spunea tot: recunoștință, dragoste, mândrie.
După slujbă, ne-am dus la restaurant. Acolo m-am așezat într-un colț, din obișnuință. Mereu am stat la margine, să nu deranjez. Dar nu a durat mult și Loredana a venit iarăși după mine.
„Nu te mai ascunde, mamă. Hai, vii cu mine la masa de onoare.”
„Dar, fată dragă…”
„Nu existădar. Hai.”
Și m-a dus acolo, la masa principală, unde toți mă priveau cu respect de parcă eram cineva important. Eu, o femeie simplă, cu rochia mea verde, veche de zeci de ani.
Când a început dansul mirilor, Loredana a șoptit ceva lui Marian, apoi amândoi au venit spre mine. Muzica s-a oprit. Lumina s-a mutat pe noi trei. Și Loredana a spus, cu glas tremurat:
„Vrem să începem altfel. Vrem ca primul dans să fie pentru mama care a făcut totul pentru noi.”
Eu am simțit cum mi se taie picioarele.
„Nu… nu pot, dragilor… Sunteți voi mirii…”
Dar Marian mi-a luat mâinile, la fel cum o făcea când era copil.
„Mamă, ai muncit o viață pentru mine. Ai rămas fără somn, fără bani, fără haine bune… doar ca eu să ajung om. Azi, te onorăm.”
Atunci muzica a început din nou. Un vals simplu, din acela care se cântă la toate nunțile de la țară. Dar în clipa aceea părea cel mai frumos cântec din lume.
Am dansat încet, stângaci, dar fericită. Loredana dansa lângă noi, cu lacrimi șiroindu-i pe obraji. Și atunci am văzut ceva ce n-am să uit niciodată: sala întreagă se ridicase în picioare. Oamenii plângeau, aplaudau, unii își ștergeau ochii pe furiș.
Eu, femeia cu rochia veche și mâinile muncite, eram în centrul atenției. Nu pentru că arătam cine știe ce, ci pentru că în sfârșit cineva vedea munca, sacrificiul și dragostea care nu se văd cu ochiul liber.
După dans, a venit o doamnă în vârstă la mine.
„Să știți că aveți o noră de aur. Și un fiu minunat. Meritați tot ce vi se întâmplă acum.”
Și pentru prima dată, am simțit că da… meritam.
Spre finalul petrecerii, Loredana m-a luat deoparte. Avea în mână un plic alb.
„Nu-i un cadou scump, mamă. E ceva făcut de mine.”
L-am deschis tremurând. Înăuntru era o fotografie cu mine, Marian și rochia mea verde, făcută la începutul zilei. Iar pe spate scria:
„Nu hainele te fac mamă. Ci inima.”
Am plâns iar. Dar de data asta… de fericire.
Și în seara aceea, mergând acasă cu rochia mea veche, am înțeles ceva:
Nu contează cât de sărac ești sau cât de modest trăiești. Contează dacă ai iubit. Eu am iubit cu tot ce am avut. Și am primit înapoi mai mult decât am visat vreodată.
Asta a fost adevărata mea sărbătoare.