În scrisoare, Iulian îmi spunea că el și mama mea se cunoscuseră cu aproape treizeci de ani înainte. Avuseseră o relație scurtă, dar foarte intensă, iar când Elena aflase că era însărcinată, el dispăruse brusc din viața ei.
Crezusem mereu că tatăl meu biologic murise înainte să mă nasc. Adevărul era diferit. Iulian fusese tatăl meu.
Nu plecase pentru că nu mă voia. Fusese amenințat de propriul tată, un om violent și influent, care îi spusese că îi va distruge viața Elenei dacă nu rupe orice legătură cu ea. Mama acceptase să păstreze secretul pentru a mă proteja.
Ani întregi, Iulian mă urmărise de la distanță. Știa unde studiasem, unde lucram și când murise mama. După moartea ei, aflase că făceam voluntariat chiar în spitalul în care urma să fie internat.
Nu mă chemase direct. Îi fusese rușine. Voise doar să mă vadă o dată înainte să moară.
Avocatul mi-a explicat că Iulian nu îmi lăsase o avere uriașă și nici nu încercase să cumpere iertarea mea. Îmi lăsase apartamentul lui, câteva economii și, mai ales, zeci de scrisori pe care le scrisese de-a lungul anilor fără să aibă vreodată curajul să le trimită.
În ultima scrisoare scria: „Te-am rugat să te căsătorești cu mine nu ca să devii soția mea în sensul în care lumea va crede. Am vrut, egoist, să mor știind că pentru câteva zile am avut voie să te numesc familie.”
Am plâns ore întregi.
Nu am urât-o pe mama. Pentru prima dată, am înțeles cât de mult încercase să mă protejeze.
Și nici pe Iulian nu am reușit să-l urăsc.
În cele șapte zile în care crezusem că țin de mână un străin pe moarte, de fapt ținusem de mână tatăl pe care crezusem toată viața că nu-l avusesem niciodată.