Ana desfăcu cu grijă panglica sub care era prins obiectul.
Nu era o bijuterie și nici un accesoriu.
Era o insignă mică din metal, ușor zgâriată.
Toți au recunoscut-o imediat.
Era insigna clubului de robotică din liceu, aceea pe care Matei o purtase aproape în fiecare zi.
Pe spatele ei era gravat un singur cuvânt:
Ana și-a dus mâna la gură.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— De unde… de unde ai asta? a întrebat cu glas stins.
Vlad a coborât microfonul și s-a apropiat de ea.
— Cu două săptămâni înainte de accident, Matei mi-a dat-o.
Toată sala asculta în tăcere.
— Mi-a spus că, dacă vreodată Ana va avea nevoie de cineva care să-i amintească cât este de puternică, să i-o dau. A râs și a spus că speră să nu fie nevoie niciodată.
Vlad continuă cu voce tremurată.
— După ce s-a întâmplat totul, n-am avut curajul. Te vedeam cât suferi și nu știam cum să mă apropii. Apoi ai spus că nu mai mergi la bal și mi-am amintit de promisiunea pe care i-am făcut-o lui Matei.
În sală nu se mai auzea niciun zgomot.
Până și muzica fusese oprită.
— Rochia nu este doar o rochie, spuse Vlad. Fiecare trandafir este cusut manual. Sunt doisprezece. Câte unul pentru fiecare an în care voi doi ați fost inseparabili. Iar cel mai mare ascunde ceea ce el voia să ai atunci când vei fi pregătită.
Ana privea insigna ca pe o parte din fratele ei.
— Credeam că am pierdut ultimul lucru care îmi mai amintea de el, șopti ea.
— Nu, răspunse Vlad. Cred că Matei știa că amintirile nu trebuie ascunse într-un sertar.
Mama unuia dintre colegi începu să aplaude încet.
În câteva secunde întreaga sală era în picioare.
Nu era un aplauz pentru rochie.
Era pentru gestul unui băiat care își respectase promisiunea făcută celui mai bun prieten.
— În douăzeci și cinci de ani de când organizez baluri, n-am văzut niciodată ceva atât de sincer.
Ana îl îmbrățișă pe Vlad atât de strâns încât băiatul aproape că scăpă insigna din mână.
— Mulțumesc, îi șopti ea. Nu doar pentru rochie.
Mai târziu, când începu primul dans, Vlad îi întinse mâna.
— Cred că Matei ar fi fost supărat dacă ai fi stat pe margine toată seara.
Ana râse printre lacrimi.
Era primul râs adevărat pe care îl auzeam de la ea după aproape un an.
Au dansat încet, fără grabă.
Nu era un moment romantic, ci unul plin de prietenie și respect.
Colegii lor îi priveau zâmbind, iar pentru prima dată Ana nu mai încerca să se ascundă.
În drum spre casă, ținea insigna strâns în palmă.
— Mamă, crezi că Matei ar fi fost mândru de mine?
Am zâmbit, cu ochii umezi.
— Sunt sigură că a fost mândru de tine în fiecare zi. Doar că astăzi ai reușit și tu să vezi asta.
Rochia a rămas agățată în dulap, iar insigna și-a găsit locul într-o cutie de lemn de pe noptieră.
Dar cel mai important lucru pe care Ana l-a păstrat din acea seară nu a fost nici rochia, nici obiectul ascuns în ea.
A fost convingerea că durerea nu trebuie să ne oprească din a merge înainte și că oamenii care ne iubesc găsesc uneori cele mai neașteptate moduri de a ne aminti că nu suntem niciodată singuri.