Geta și-a retras mâna.
— Mamă, lasă plicul.
Aurica s-a uitat la ea.
— De ce?
— Pentru că nu e ce crezi.
— Atunci spune-mi ce cred.
Geta n-a răspuns.
Ilie s-a apropiat.
— Mamă, banii ăia tot pentru tine erau.
Aurica a luat plicul de pe birou.
A desfăcut elasticul.
A numărat câteva bancnote, apoi s-a oprit.
— Cinci mii.
S-a uitat la Geta.
— Atât aveam în bufet.
— Mamă, ascultă…
— Tu i-ai luat?
Geta a inspirat adânc.
— I-am luat pentru că oricum trebuia rezolvată situația.
Aurica a rămas nemișcată.
— Ce situație?
Nimeni nu voia să răspundă.
Am făcut-o eu.
— Copiii dumneavoastră au venit să discute despre o evaluare psihiatrică. Vor să susțină că nu mai puteți lua singură anumite decizii.
Aurica s-a uitat la mine.
Apoi la ei.
— Pentru casă?
Ilie a intervenit imediat.
— Nu spune așa. Nu vrem să-ți luăm casa.
— Atunci ce vreți?
— S-o vindem.
— Fără mine.
— Pentru tine, mamă!
Vocea lui crescuse.
— Stai singură în ditamai curtea. Ai 82 de ani. Iarna trebuie lemne. Terenul nu-l mai lucrezi. Acoperișul trebuie reparat. Ai primit o ofertă foarte bună și tu refuzi pentru că te încăpățânezi.
Aurica îl asculta.
— Deci nu sunt nebună.
Ilie a tăcut.
— Sunt încăpățânată.
— Uiți lucruri!
— Ce am uitat?
— Repeți aceleași povești.
— Și tu repeți de trei luni că trebuie să-mi vând casa.
Dănuț, care până atunci vorbise foarte puțin, a intervenit:
— Mamă, nu putem aștepta la nesfârșit. Cumpărătorul nu ține oferta.
— Atunci s-o dea altuia.
— Sunt bani mulți!
— Pentru casa mea.
— Care într-o zi tot nouă ne rămâne.
Aurica s-a uitat lung la el.
— Asta vă grăbește?
N-a răspuns.
Geta s-a apropiat.
— Mamă, nu suntem dușmanii tăi.
Aurica a ridicat plicul.
— Ai intrat în casa mea, ai luat cinci mii de lei din locul unde știai că-i țin și i-ai adus la un doctor ca să scrie că nu mai sunt întreagă la cap.
— Erau bani ai familiei!
Pentru prima dată, Aurica și-a ridicat vocea.
— Nu.
A lovit ușor plicul de propria palmă.
— Erau banii mei.
Geta a amuțit.
— Pensia mea. Casa mea. Pământul meu. Și, până astăzi, am crezut că sunteți și voi copiii mei înainte să fiți moștenitorii mei.
Ilie s-a întors spre mine.
— Doamnă doctor, dumneavoastră o vedeți douăzeci de minute. Noi o știm de o viață.
— Tocmai de aceea o evaluare nu se face pe baza unui plic și a faptului că refuză să vândă o proprietate.
— Deci spuneți că e perfect sănătoasă?
— Spun că ceea ce am văzut astăzi nu susține povestea pe care mi-ați prezentat-o înainte să intre în cabinet. Dacă există motive medicale reale de evaluare, există proceduri pentru asta.
Ilie a lovit cu palma spătarul scaunului.
— Și noi ce facem cu casa?
Aurica s-a întors spre el.
— Nimic.
— Mamă…
— Nimic.
Și-a pus elasticul la loc peste plic.
— Nu o vând.
Geta a început din nou:
— Dar cumpărătorul…
— Să cumpere altă casă.
— Și tu ce faci singură acolo?
— Până azi mă descurcam.
A privit-o direct.
— De azi îmi schimb și locul unde țin banii.
A băgat plicul în poșetă.
Ilie a făcut un pas spre ea.
— Dă-mi măcar banii. Nu umbla cu cinci mii de lei în geantă.
Aurica s-a retras imediat.
— Nu mă atinge.
S-a făcut liniște.
— Vreau să plec, mi-a spus.
— Sigur.
Ilie a luat cheile mașinii.
— Hai, mamă.
Aurica nici nu s-a mișcat.
— Cu voi nu mai merg nicăieri.
— Și cum ajungi acasă?
A deschis poșeta și a scos un telefon vechi.
— O sun pe Larisa.
Geta a ridicat capul.
— Ce treabă are Larisa?
— Astăzi are.
Aurica a format numărul fără să caute vreun contact.
— Larisa? Mamaie sunt. Sunt la spital în Deva. Nu, n-am nimic. Vino tu după mine.
S-a uitat la cei trei copii ai ei.
— Nu mă mai urc în mașină cu ăștia.
Ilie a izbucnit:
— Acum ne faci hoți în fața fetei?
Aurica a ridicat plicul.
— Eu nu v-am făcut nimic.
Apoi s-a uitat la Geta.
— Voi ați ales ce sunteți când ați deschis bufetul.
Au mai încercat câteva minute.
Că era o neînțelegere.
Că făceau totul pentru ea.
Că proprietatea se degrada.
Că Larisa îi va băga prostii în cap.
Aurica nu și-a schimbat răspunsul.
— Casa nu se vinde.
În cele din urmă, cei trei au plecat.
Fără plic.
Fără hârtia pentru care veniseră.
Și fără mama lor.
Aurica a rămas pe hol până a venit Larisa.
Când nepoata a intrat, bunica nu s-a aruncat plângând în brațele ei.
I-a întins doar poșeta.
— Ține-mi asta până ajungem acasă.
— Ce ai în ea?
Aurica s-a uitat spre ușa pe care plecaseră copiii ei.
— Ce mi-a mai rămas după vizita lor.
Larisa n-a întrebat nimic acolo.
A luat poșeta și brațul bunicii.
Aurica s-a întors spre mine înainte să plece.
— Doamnă doctor, dacă uit într-o zi unde mi-am pus ochelarii, asta înseamnă că pot să-mi ia casa?
— Nu.
A dat din cap.
— Atunci e bine.
A plecat cu Larisa.
În săptămânile următoare, copiii ei nu au obținut hârtia pe care veniseră s-o cumpere de la mine.
Aurica nu și-a vândut casa.
Și-a mutat economiile din bufet și nu i-a mai permis Getei să intre singură în locuință.
Larisa a început să treacă mai des pe la ea, dar Aurica a rămas în propria casă și a continuat să decidă singură ce face cu ea.
Cu cei trei copii, relația nu s-a reparat.
Îi crescuse.
Îi cunoștea.
Dar după ziua aceea nu le-a mai dat voie să confunde faptul că erau copiii ei cu dreptul de a hotărî în locul ei.
Casa a rămas a Auricăi.
Banii s-au întors la Aurica.
Iar cei trei au plecat exact cu ceea ce aduseseră cu adevărat în cabinet:
nimic.