— Cum adică? — a întrebat ea, aproape fără glas.
Doctorul a rămas câteva secunde tăcut, apoi a rotit monitorul ușor spre ea.
— Doamnă Cătălina… ceea ce văd aici este foarte neobișnuit.
Inima ei bătea atât de tare încât îi țiuiau urechile.
— E cancer? spuneți-mi direct.
Doctorul a clătinat din cap.
— Nu. Nu este cancer.
Aerul i-a intrat brusc în piept, dar liniștea doctorului o speria și mai tare.
El a inspirat adânc.
— Sunteți însărcinată.
Cătălina a izbucnit într-un râs scurt, nervos.
— Nu… nu se poate. Eu nu pot avea copii.
— Se pare că puteți. Și nu doar atât…
Doctorul a mărit imaginea.
Pe monitor se vedeau clar două forme mici.
— Sunt gemeni.
Cătălina a simțit că amețește.
— Nu… nu… sigur greșiți…
Doctorul a zâmbit pentru prima dată.
— Doamnă, sunt medic de peste douăzeci de ani. Nu confund o sarcină gemelară.
Lacrimile i-au umplut ochii instant.
Cincisprezece ani.
Cincisprezece ani de dezamăgiri.
Teste negative.
Sărbători în care se prefăcea că nu o doare când rudele întrebau: „Și voi când faceți un copil?”
Totul îi revenea acum în minte ca un val.
— Dar… întrebarea aceea? Cu câți bărbați am fost?
Doctorul a zâmbit stânjenit.
— Pentru că nivelul hormonal și imaginea de aici m-au făcut să cred inițial că e posibil să existe o confuzie de date sau o procedură făcută în altă parte. O sarcină naturală după atâția ani este extrem de rară.
Cătălina și-a pus mâinile pe față și a început să plângă în hohote.
Nu de frică.
De ușurare.
Doctorul i-a întins un șervețel.
— Felicitări. Aproximativ douăsprezece săptămâni.
Douăsprezece săptămâni.
Ea și Mihai aveau deja doi copii fără să știe.
A ieșit din clinică amețită, ținând ecografia lipită de piept.
A stat câteva minute pe trotuar, apoi a scos telefonul și l-a sunat pe Mihai.
A răspuns repede, peste zgomot de apă și voci de bărbați.
— Ce-au zis? E grav?
Cătălina n-a putut vorbi imediat.
— Mihai…
— Ce s-a întâmplat?! Mă sperii!
Ea a început să râdă printre lacrimi.
— O să fii tată.
La capătul celălalt s-a făcut liniște.
— Cum adică… tată?
— De gemeni.
S-a auzit ceva căzând în apă și niște înjurături îndepărtate.
— Cătă… vorbești serios?
— Da.
Mihai a început să plângă.
Ea nu-l auzise niciodată plângând.
— Vin acum! Las tot acolo!
— Și peștele?
— Să-l ia Dunărea! Eu am copii!
Cătălina a izbucnit iar în râs.
Când Mihai a ajuns la clinică, a alergat direct spre ea și a strâns-o în brațe în mijlocul parcării, fără să-i pese de oameni.
— Auzi… noi chiar o să avem copii? a șoptit el.
Ea a dat din cap.
Mihai a căzut în genunchi și și-a lipit fruntea de burta ei.
Iar pentru prima dată după mulți ani, Cătălina n-a mai simțit golul acela dureros în suflet.
Pentru că, în sfârșit, familia lor începea cu adevărat.