…Și, pentru prima dată după mulți ani, am simțit că nu mai trebuie să protejez pe nimeni.
Săptămâna aceea a fost liniștită la suprafață, dar înăuntru se pregătea furtuna.
În fiecare dimineață, Andreea cobora în bucătărie ca și cum ar fi fost deja stăpâna casei. Dădea ordine, muta lucruri, vorbea la telefon despre „proiecte”, „investitori”, „modernizare”. Radu o urma din umbră, fără coloană, fără voce.
Eu mă uitam și tăceam.
Seara mă duceam la grajd, la Fulger. Îl periam încet și îmi aminteam de Elena. De felul în care mă privea când îmi spunea să am răbdare. „Viața îi arată pe oameni exact așa cum sunt”, îmi zisese.
Și avea dreptate.
În a cincea zi, Hernan — avocatul — m-a sunat.
— Totul e pregătit. Actele sunt în regulă. Conturile sunt blocate pentru ei. Firma pe care voiau s-o deschidă pe numele tău… nu mai există.
Am zâmbit.
— Bine. Atunci îi chemăm.
În ziua a șaptea, i-am invitat la masă.
Andreea a venit sigură pe ea, îmbrăcată elegant, cu acel zâmbet de om care crede că a câștigat deja. Radu stătea lângă ea, cu ochii în jos.
Am pus pe masă dosarul.
— Am rezolvat tot —am spus calm.
Andreea s-a luminat la față.
— Perfect! Atunci putem semna…
— Da —am spus—. Putem.
A deschis dosarul cu încredere.
Zâmbetul i-a înghețat.
— Ce e asta? —a întrebat.
— Adevărul.
Radu s-a apropiat.
— Tată…?
Am scos actul principal și l-am pus în fața lor.
— Ferma nu e a ta, Radu. N-a fost niciodată. E pe numele meu.
Liniște.
Andreea a clipit de câteva ori.
— Nu se poate…
— Ba da. Și mai e ceva.
Am continuat, calm:
— Toate conturile pe care le foloseai, Radu… sunt închise. Datoriile tale nu mai sunt acoperite. De azi, ești pe cont propriu.
A început să se agite.
— Tată, nu poți face asta!
— Ba pot. Și ar fi trebuit să o fac mai demult.
Andreea a izbucnit:
— Nu aveți dreptul!
Am privit-o direct în ochi.
— Dreptul? Tu m-ai trimis la azil, în propria mea casă.
A tăcut.
Radu a făcut un pas spre mine.
— Îmi pare rău…
L-am oprit cu un gest.
— Nu. Îți pare rău că ai pierdut.
A fost cea mai grea propoziție pe care am spus-o vreodată.
Dar și cea mai adevărată.
Am închis dosarul.
— Aveți două zile să plecați.
Nu au mai spus nimic.
Au plecat în tăcere.
În seara aceea, m-am așezat pe banca din fața casei. Soarele apunea peste dealuri, exact cum îi plăcea Elenei.
Pentru prima dată după mult timp, casa era liniștită.
A mea.
Viața nu mi-a luat familia.
Mi-a arătat cine nu a fost niciodată familie.