Voia să intre.
Stătea în prag, cu o geantă uzată în mână și cu privirea nesigură, de parcă nu știa dacă are voie să fie acolo. Pentru o clipă, am avut impresia că o văd pe bunica în spatele meu, sprijinită în baston, făcându-mi semn să respir adânc.
— Pot să intru? a întrebat mama, cu o voce pe care nu i-o mai știam.
Am deschis ușa mai larg. Nu din milă. Din curiozitate.
S-a așezat pe marginea canapelei, fără să-și dea jos paltonul. Se uita în jur ca un musafir străin. Pe pereți erau poze cu bunica, cu mine mică, la țară, la cules de prune, la zilele de naștere sărace, dar calde. A înghițit în sec.
— Am aflat că… a murit, a spus ea. Îmi pare rău.
N-am răspuns. Cuvintele „îmi pare rău” sunau ieftin, mai ales venind după 20 de ani de tăcere.
— N-am unde să stau, a continuat. Am crezut că… poate mă ajuți câteva zile.
Atunci am înțeles. Nu venise pentru mine. Venise pentru un acoperiș.
Fratele meu „perfect” crescuse, își făcuse viața lui, iar mama nu mai încăpea în ea. Pensia era mică, chiria mare, iar prietenii dispar când ai nevoie de ei.
— Câte zile? am întrebat.
A ridicat din umeri.
— Până mă pun pe picioare.
Bunica spunea mereu că omul se vede la necaz. Am lăsat-o să rămână.
Primele zile au fost ciudate. Tăcere multă. Farfurii spălate separat. Priviri aruncate pe furiș. Eu plecam dimineața la muncă, ea rămânea în bucătărie, cu radioul deschis încet, pe un post de muzică veche românească.
Într-o seară, a scos din geantă o cutie.
— Am păstrat-o, a spus. Felicitarea.
Hârtia era îngălbenită, colțurile îndoite. Inima desenată de mine era încă acolo.
— N-am știut ce am, a șoptit. Am crezut că fericirea se împarte, că trebuie să aleg.
Am simțit un nod în gât, dar nu am plâns. Lacrimile mele se terminaseră cu ani în urmă, pe ascuns, în camera bunicii.
— Bunica m-a ales pe mine fără să cântărească nimic, am spus. Asta e diferența.
A dat din cap. Știa.
După o lună, mi-a spus că și-a găsit o garsonieră mică, la marginea orașului. Chirie ieftină. 1.200 de lei. Prea mult pentru ea.
I-am întins un plic.
— E avansul. Restul te descurci.
A vrut să refuze. N-a făcut-o.
În ziua în care a plecat, m-a îmbrățișat. Stângaci. Târziu. Dar sincer.
— Nu pot schimba trecutul, a spus. Dar pot să nu-l mai stric pe viitor.
Am rămas singură în ușă. Nu cu un gol. Cu liniște.
În seara aceea am aprins o lumânare lângă poza bunicii.
— Ai avut dreptate, i-am spus. Dragostea nu-și alege favoriți. Dar nici nu se cerșește.
Pentru prima dată, n-am mai simțit că am fost o greșeală.
Am fost o alegere.