Continuarea povestii – Am tras un scaun și m-am așezat în fața ei.
Nu mai simțeam nici furie. Nici teamă.
PUBLICITATE
Doar o liniște ciudată.
Fata mă privea nedumerită.
Cristian continua să tacă.
— Bea-ți cafeaua, i-am spus.
O să ai nevoie de ea.
S-a uitat când la mine, când la el.
— Ce se întâmplă?
Am inspirat adânc.
— Numele meu este Adriana.
Și sunt soția lui Cristian.
De paisprezece ani.
Parcă timpul s-a oprit.
Cana i-a rămas suspendată în aer.
— Nu…
Nu se poate…
S-a întors imediat spre el.
— Mi-ai spus că ești divorțat!
Mi-ai spus că locuiești singur!
Cristian și-a coborât privirea.
N-a avut curaj nici să confirme, nici să nege.
Dar tăcerea lui spunea tot.
Am continuat fără să ridic vocea.
— Și încă ceva.
Apartamentul în care te afli nu este al lui.
Este moștenirea rămasă de la tatăl meu.
Este pe numele meu.
Larisa s-a făcut albă la față.
A strâns geanta cu amândouă mâinile.
Credea că surprizele s-au terminat.
Nu se terminaseră.
— Tatăl tău cum se numește?
M-a privit uimită.
— Ce legătură are tata?
— Are.
Cum îl cheamă?
— Ilie…
Am dat încet din cap.
— Ilie, gestionar la o firmă de distribuție.
Lucrează acolo de șapte ani.
Un om serios.
Nu lipsește aproape niciodată.
Ochii i s-au mărit.
— De unde îl cunoști?
— Pentru că firma aceea este a mea.
Eu l-am angajat.
Eu conduc firma.
Tatăl tău îmi spune de șapte ani „doamna Adriana”.
În sufragerie s-a lăsat o liniște apăsătoare.
Toată siguranța cu care intrase în casa mea dispăruse.
Nu mai părea femeia arogantă de la ușă.
Părea doar o fată care înțelegea că fusese mințită.
M-am întors spre Cristian.
— Hai să-i spunem și restul.
Cabinetul în care lucrezi funcționează într-un spațiu al firmei mele.
Iar aparatura ai cumpărat-o cu un credit pe care eu l-am garantat.
Fără mine, nimic din ceea ce ai construit nu exista.
Cristian și-a acoperit fața cu palmele.
— Adriana…
Te rog…
Lasă-mă să explic.
Am ridicat mâna.
— Nu.
Nu mai am nevoie de explicații.
M-am dus la cuier.
Am luat haina de blană.
I-am întins-o exact cum mi-o întinsese ea mie.
— Îmbrac-o.
Și du-te acasă.
Cu tine nu am nimic.
Ai fost mințită.
Dar în casa mea nu mai stai niciun minut.
Larisa și-a pus haina fără să spună un cuvânt.
La ușă s-a oprit o clipă.
S-a uitat spre mine.
A vrut să spună ceva.
Poate o scuză.
Poate un „iertați-mă”.
Dar n-a mai rostit nimic.
A închis încet ușa.
Am rămas doar eu și Cristian.
Două cești de cafea se răciseră pe masă.
El a început să vorbească repede.
Spunea că fusese o greșeală.
Că nu însemnase nimic.
Că mă iubește.
Că nu putem arunca paisprezece ani de căsnicie pentru o aventură.
L-am lăsat să termine.
Nu l-am întrerupt nici măcar o dată.
Apoi l-am privit în ochi.
— Îți faci bagajele până diseară.
A rămas nemișcat.
— Unde să mă duc?
— Ai spus că locuiești singur.
Presupun că ai unde.
În seara aceea și-a strâns lucrurile.
La plecare s-a întors spre mine.
— O să regreți.
N-o să te descurci fără mine.
Am zâmbit pentru prima dată în ziua aceea.
— M-am descurcat după ce am preluat singură firma tatălui meu.
Cu tine o să-mi fie și mai ușor.
A plecat fără să mai spună nimic.
Divorțul a început liniștit.
Fără scandal.
Fără certuri.
Apartamentul era al meu.
Firma era a mea.
Fiecare și-a urmat drumul.
Când a expirat contractul pentru spațiul în care avea cabinetul, nu l-am mai prelungit.
Când banca a cerut reînnoirea garanției pentru aparatură, am refuzat politicos.
Nu din răzbunare.
Ci pentru că nu mai aveam niciun motiv să-mi pun semnătura pentru omul care își construise o viață paralelă.
La puțin timp după aceea, Larisa l-a părăsit.
A înțeles că fusese mințită aproape în privința fiecărui lucru important.
Câteva zile mai târziu, tatăl ei a venit la mine, la firmă.
Ținea șapca în mâini și nu îndrăznea să mă privească.
— Doamnă Adriana…
Eu n-am știut nimic.
Dacă vreți, plec.
L-am oprit imediat.
— Ilie, dumneata nu ai nicio vină.
Ai muncit cinstit șapte ani.
Și vreau să rămâi tot omul meu de bază.
A ridicat privirea.
Avea ochii umezi.
A dat încet din cap și a plecat.
Au trecut luni de atunci.
Firma merge mai bine ca oricând.
Apartamentul este din nou liniștit.
Iar uneori mă gândesc la ziua în care o fată necunoscută mi-a pus haina în brațe și mi-a cerut o cafea în propria mea casă.
Nu mai simt furie.
Doar recunoștință.
Pentru că, fără să știe, ea a deschis ușa prin care a ieșit din viața mea omul care nu mă mai merita.