Am simțit că nu mai pot respira.
Mâinile îmi tremurau când am luat foaia. Literele mi se amestecau în fața ochilor.
— Doamnă Popescu — a spus medicul încet — în proba aceasta există o substanță sedativă puternică. În doze mici, te adoarme. În timp… afectează memoria, reflexele, voința.
Am ridicat privirea.
— Adică…?
— Adică cineva vă ține într-o stare de slăbiciune. Controlată.
Mi s-a făcut frig.
Toate serile… toate paharele… toate diminețile în care mă simțeam amețită, obosită… le pusesem pe seama vârstei.
Dar nu era vârsta.
Era el.
Am ieșit din clinică ca într-un vis. Bucureștiul era agitat, oamenii grăbiți, mașinile claxonau… dar pentru mine totul era înfundat, ca sub apă.
Șase ani.
Șase ani în care am avut încredere.
Șase ani în care l-am iubit.
Șase ani în care am băut, seară de seară… ce-mi dădea el.
În acea seară nu i-am spus nimic.
Am zâmbit. Am mâncat. M-am comportat normal.
Iar el… la fel ca întotdeauna, calm, atent, perfect.
— Ți-am făcut ceaiul — mi-a spus.
Am luat paharul.
De data asta, l-am dus la buze… dar nu am băut.
— Mă duc până la baie — i-am spus.
Și am aruncat totul în chiuvetă.
În noaptea aceea nu am dormit.
Am stat și l-am privit.
Fața lui liniștită… respirația calmă… omul pe care îl credeam sprijinul meu.
Și atunci am înțeles ceva dureros:
Nu-l cunoșteam deloc.
A doua zi dimineață am sunat un avocat.
Nu unul oarecare. Unul bun.
I-am spus tot.
— Vreau să-l prind — am spus — și vreau să scap de el fără să pierd nimic.
Planul s-a făcut repede.
Timp de o săptămână am continuat să joc rolul femeii naive. Beam „ceaiul”… dar îl aruncam de fiecare dată.
Între timp, am montat camere discrete în bucătărie.
Și într-o seară… s-a întâmplat din nou.
Andrei a scos sticluța.
A pus picăturile.
Totul a fost filmat.
Totul.
Când i-am arătat înregistrarea… nu a mai zâmbit.
Pentru prima dată, masca i-a căzut.
— Nu e ce crezi — a spus.
Dar era exact ce credeam.
Voia să mă slăbească. Să mă facă dependentă. Să mă controleze.
Poate, într-o zi… să semnez ceva.
Sau să nu mai pot reacționa.
Nu am mai așteptat.
L-am dat afară din casă în aceeași zi.
Cu poliția.
Cu avocatul.
Cu tot.
Divorțul a fost rapid.
Dovezile… prea clare.
A plecat fără nimic.
Niciun leu.
Nicio explicație care să mai conteze.
În prima noapte singură… am stat în pat și am plâns.
Nu de frică.
Nu de pierdere.
Ci de furie.
Și apoi… de ușurare.
Pentru că, în sfârșit, eram trează.
Cu adevărat trează.
Iar dimineața, pentru prima dată după ani de zile, mi-am făcut singură un ceai.
Simplu.
Curat.
Și l-am băut până la capăt.
Fără teamă.