În noaptea nunții, socrul a încuiat ușa, a scos opt sute de mii de lei și a spus pe un ton tăios:
— Ia banii, schimbă-te și ieși pe ușa din spate. Chiar acum.
Am înghețat.
— Domnule Tiberiu Stoica… ce se întâmplă?
N-a explicat nimic.
— Nu e timp. Fugi, fată, fugi.
— De cine?
— Sunt deja aici.
N-am înțeles nimic atunci. Dar l-am ascultat.
Decizia aceea mi-a salvat viața.
Ultimii invitați plecaseră după miezul nopții. Denisa Constantinescu rămăsese singură în dormitorul de la etaj, cu picioarele amorțite după opt ore pe tocuri. Răzvan Petrescu coborâse să conducă niște rude și întârzia.
De jos se auzeau voci înfundate, râsete, uși trântite. Rochia de mireasă, brodată cu mărgele, zăcea aruncată pe fotoliu ca un nor alb. Denisa, schimbată într-un neglijeu de mătase, se privea în oglinda vechiului trumeau, încercând să accepte că totul — casa de lângă Cluj-Napoca, masa pentru o sută de oameni, verigheta aurie — îi aparținea acum.
Când a auzit clicul încuietorii, a zâmbit, convinsă că Răzvan intră.
În prag nu era el.
Era socrul.
Tiberiu Stoica, un bărbat masiv, de șaizeci și doi de ani, cu tâmplele albe și palme mari, muncite. A închis ușa, a pășit în cameră și a întors cheia în yală. Reflex, Denisa a apucat halatul și l-a strâns la piept.
— Tiberiu Stoica… ce se întâmplă? a întrebat, cu vocea tremurată.
Bărbatul nu i-a răspuns. S-a dus la biroul de lângă fereastră și a trântit pe blat un teanc de bancnote. Apoi încă unul. Și încă unul.
Opt pachete în total.
Abia atunci s-a întors spre ea.
Privirea lui a făcut-o să se înfioare.
— Îmbracă-te. Blugi, geacă, adidași. Sunt jos. Mișcă-te.
— Nu înțeleg nimic…
— Nu avem timp.
A tras perdeaua doar cât să scruteze grădina cufundată în întuneric.
— Ia banii. Actele sunt în geantă. Ieși pe ușa din spate, traversezi grădina și ajungi la poarta din capăt. Cineva te așteaptă acolo.
Din exterior s-a auzit zgomot de pietriș sub roți. Motoare turate. Mai multe.
Maxilarul lui Tiberiu Stoica s-a încordat.
— Cine e acolo? Și unde este Răzvan? a șoptit Denisa.
— Fugi, fată, fugi. Sunt deja aici. Dacă nu faci exact ce-ți spun, noaptea asta se termină pentru tine în casa asta.
Îl privea în ochi — aceiași ochi gri ca ai lui Răzvan — și a înțeles ceva esențial:
frica lui era mai mare decât a ei.
Și nu era pentru el.
— Te cred, a spus Denisa încet.
A lăsat halatul să cadă și s-a îndreptat spre dulap.
Blugii i s-au potrivit, geaca îi era prea mare, mirosind a tutun și ulei ars. Și-a încălțat adidașii fără să lege șireturile, a apucat geanta subțire cu actele și s-a întors spre el.
— Dar dumneavoastră?
— Eu rămân.
A deschis ușa și a verificat coridorul.
— Vino după mine. Fără zgomot.
Au coborât pe scara din spate, folosită de personal. Într-o magazie întunecată, cu miros de mere vechi, a dat la o parte un sac de cartofi și a descuiat o ușă joasă.
Dincolo se vedeau umbrele grădinii.
— Mergi drept. După gard e un drum de pământ. Te așteaptă un om, Iosif Sibianul. Te duce într-un loc sigur.
Denisa i-a prins mâneca.
— Ce se întâmplă, de fapt? Cine sunt oamenii ăștia? Unde e Răzvan?
Tiberiu Stoica a evitat privirea ei. Umerii i s-au lăsat pentru o clipă.
— Ai făcut ce trebuia, a spus încet. Dimineața… ne-am dat seama că am cerut prea mult.
Pieptul ei s-a strâns dureros.
— Răzvan e în siguranță. Deocamdată, asta e tot ce trebuie să știi.
Vântul foșnea prin câmp, banal și liniștitor, în contrast cu haosul din ea.
— Du-te acum, Denisa Constantinescu. Fiecare secundă contează.
I-a dat drumul mânecii. Fără să se mai uite înapoi, a pășit în întuneric, cu întrebări fără răspuns și o speranță fragilă că, într-o zi, totul va avea sens.