Sângele încă curgea, cald și lipicios. Îl simțeam pe piele, îl simțeam în suflet.
Durerea nu mai era doar fizică.
Acesta era sfârșitul a tot ce sperasem.
Radu s-a apropiat de mine și s-a aplecat ușor, ca și cum mi-ar fi făcut o favoare.
„Tatăl tău? Ce o să facă? O să vină cu pensia lui de 2.000 de lei să ne certe?”
Am ridicat privirea.
Pentru prima dată, nu-mi mai era frică.
„Sună-l”, am repetat.
Elena a dat ochii peste cap.
„Nu te mai prosti. Ridică-te și dă cu ștergerea pe jos.”
M-am sprijinit de masă și m-am ridicat singură. Fiecare mișcare era ca un cuțit.
Dar m-am oprit din plâns.
„Telefonul, Radu.”
A ezitat o fracțiune de secundă. Poate pentru că tonul meu nu mai era cel al unei femei care cere permisiunea.
Mi-a aruncat telefonul la picioare.
Cu mâinile tremurânde, am ridicat receptorul și am format numărul pe care îl știam pe de rost din copilărie.
A sunat o singură dată.
„Da”, a răspuns vocea tatălui meu.
Asta a fost tot.
Un „da”, dar cuprindea o lume întreagă.
Vocea mi s-a frânt.
„Tată… vino. Acum.”
Tăcere.
Apoi:
„Unde ești?”
I-am dat adresa.
Nu m-a mai întrebat nimic.
A închis.
Radu a râs din nou.
„Ce, vine cu taxiul?”
Nu am răspuns.
Douăzeci de minute mai târziu, sirenele au spart liniștea nopții.
Niciuna.
Trei mașini de poliție au oprit în fața casei. În spatele lor, un SUV negru.
Vecinii și-au aprins luminile.
Radu s-a dus la fereastră, surprins.
„Ce naiba…”
Ușa s-a trântit.
„Poliție! Deschideți!”
Elena a înlemnit.
Când au intrat, tatăl meu stătea în spatele lor. În uniformă. Comandantul-șef al Brigăzii de Investigații.
Nu vorbea niciodată despre funcția sa în casa asta. Pentru ei, era doar un „socru pensionar de la țară”.
S-a uitat la mine.
La sângele de pe podea.
La mâinile mele tremurânde.
Ceva din interiorul lui a tresărit.
„Ambulanța e pe drum”, a spus polițistul.
Radu a început să mormăie explicații.
Elena a protestat.
Tatăl meu s-a apropiat și m-a apucat de umeri cu o îngrijorare pe care nu o mai simțisem din copilărie.
„S-a terminat”, a spus el. De acum înainte, s-a terminat.
În noaptea aceea mi-am pierdut copilul.
Dar mi-am recăpătat viața.
Radu a fost încătușat pentru violență domestică și obstrucționarea asistenței. Elena pentru agresiune.
Procesul nu a fost scurt.
Dar cazul a fost clar.
Tatăl meu nu a intervenit ca ofițer de poliție.
Legea a intervenit.
Șase luni mai târziu, locuiam într-un apartament mic, închiriat, aproape de părinții mei. Cu pereți drepți. Cu liniște.
Aveam un nou loc de muncă.
Încă mai visam sânge uneori.
Dar nu mai visam frică.
Într-o dimineață, tatăl meu mi-a pus o ceașcă de cafea în față și a spus:
„Nu-l puteam alege pe soțul tău. Dar mă pot asigura că nimeni nu te va mai atinge vreodată.”
Am zâmbit.
Nu pentru că totul era bine.
Ci pentru că, pentru prima dată, eram liberă.
Uneori pierzi totul.
Ca să-ți amintești că meriți mai mult.