Inima îi bătea atât de tare, încât avea impresia că se aude în tot apartamentul. A făcut un pas înainte, apoi încă unul, cu genunchii moi. Eva stătea întinsă pe pat, cu fața spre tavan, nemișcată. Părul îi era răsfirat pe pernă, iar pieptul… nu se mișca.
— Eva… — a șoptit el, cu vocea gâtuită.
Niciun răspuns.
Un val rece i-a trecut prin tot corpul. Mintea îi alerga haotic. A murit? A pățit ceva cât eu eram… Nu a putut duce gândul până la capăt. S-a apropiat de pat și i-a atins mâna. Era rece.
A tras aer adânc în piept și i-a pus două degete la gât, așa cum văzuse la televizor. N-a simțit nimic. Panica l-a lovit din plin.
— Doamne… — a murmurat, retrăgându-se speriat.
Atunci a observat plicul de pe noptieră. Alb, simplu, cu numele lui scris de mână. Gabi.
Cu mâinile tremurânde, l-a desfăcut. Înăuntru era o foaie împăturită.
„Dacă citești asta, înseamnă că ai ajuns acasă exact când trebuia.”
A înghițit în sec și a continuat să citească.
„Știu tot. De Lili. De nopțile tale. De minciuni. Nu m-ai mai văzut de mult, dar eu te-am văzut mereu.”
Simțea cum îi fuge pământul de sub picioare.
„Nu-ți scriu ca să te cert. Nici ca să te implor. Ți-am fost soție douăzeci și trei de ani. Ți-am spălat cămășile, ți-am crescut copilul, ți-am fost alături când n-aveam nici bani de pâine. Iar tu… ai ales să pleci fără să pleci.”
Gabi s-a prăbușit pe marginea patului. Lacrimile îi curgeau fără să le mai poată opri.
„Am obosit, Gabi. Nu mai pot. Dar nu vreau să plec ca o victimă. Vreau să plec demn.”
Abia atunci a observat că Eva respira. Foarte încet. Aproape imperceptibil. Pieptul i se ridica ușor.
— Trăiești… — a șoptit, speriat și ușurat în același timp.
Pe noptieră era și un flacon gol de pastile. Somnifere. Nu multe. Suficient cât să doarmă adânc, dar nu cât să… Înțelegea acum. Totul fusese calculat.
A citit mai departe.
„Când te vei trezi din șoc, să știi că am plecat. Nu la spital. Nu la părinți. Am plecat la mine. La femeia care eram înainte să mă pierd lângă tine.”
Biletul se termina cu o propoziție care l-a lovit mai tare decât orice:
„Nu te urăsc. Dar nici nu te mai iubesc. Și asta e libertatea mea.”
Gabi a rămas mult timp nemișcat, cu hârtia mototolită în mână. Soarele se ridica încet peste blocurile gri, iar un tramvai a scârțâit în depărtare. O dimineață obișnuită pentru alții. Pentru el, sfârșitul unei vieți.
Eva s-a mișcat ușor și a scos un oftat adânc. Trăia. Dar nu mai era a lui.
Câteva ore mai târziu, când s-a trezit complet, ea nu mai era în dormitor. Dulapul era pe jumătate gol. Pe masă, cheile de la apartament. Și verigheta.
Abia atunci a înțeles cu adevărat ce pierduse.
Nu o soție obosită.
Nu o femeie „îmbătrânită”.
Ci singurul om care îl iubise când nu avea nimic.
A rămas singur în apartament, cu liniștea aceea apăsătoare pe care nu o mai putea alunga. Telefonul i-a vibrat. Un mesaj de la Lili.
Nu l-a deschis.
Pentru prima dată după mulți ani, Gabi a înțeles că unele lucruri, odată pierdute, nu se mai întorc niciodată. Și că uneori, cea mai mare pedeapsă nu e să fii părăsit… ci să rămâi singur cu adevărul.