Inima îmi bătea atât de tare, încât aveam impresia că o aud peste zgomotul motoarelor. Numele acela îmi răsuna în cap, lovindu-se de amintiri pe care le credeam moarte.
Andrei.
Andrei Ionescu.
Primul meu iubit. Băiatul cu care visam la o viață simplă, într-un apartament mic, cu mușcate la geam și cafea băută în fiecare dimineață pe fugă. Băiatul care plecase la școala de aviație și-mi promisese că se va întoarce.
Nu s-a mai întors niciodată.
Sau, cel puțin, așa crezusem.
Am simțit un nod în piept. Mi-am dus mâna la gură, ca să nu scot niciun sunet. Ion era lângă mine, dar între noi se căscase un gol imens, plin de durere și ani netrăiți.
Zborul a continuat. Minutele se scurgeau greu, fiecare secundă atârna ca o piatră. O parte din mine voia să fugă spre cabină, să bat la ușă, să strig: „Sunt eu! Maria!” Cealaltă parte se temea. Dacă nu era el? Dacă mintea îmi juca feste, slăbită de durere?
Când avionul a început coborârea, vocea s-a auzit din nou. Aceeași voce. Fără îndoială.
După aterizare, pasagerii au început să se ridice. Eu am rămas pe loc, paralizată. Ion m-a privit pentru prima dată cu adevărat.
„Ești bine?” m-a întrebat.
Am clătinat din cap.
„Trebuie… trebuie să mai stau puțin.”
A ieșit fără să întrebe nimic. Poate că și el avea nevoie de aer.
Am așteptat până când avionul s-a golit aproape complet. O stewardesă s-a apropiat.
„Doamnă, totul e în regulă?”
„Aș vrea… dacă se poate… să vorbesc cu pilotul.”
M-a privit surprinsă, apoi a dat din cap.
Câteva minute mai târziu, ușa cabinei s-a deschis.
Și l-am văzut.
Părul încărunțit. Riduri fine în jurul ochilor. Dar privirea… aceeași.
M-a privit o secundă. Apoi alta. Și atunci am văzut cum i se schimbă fața.
„Maria…” a spus încet.
Am izbucnit în plâns. Un plâns adunat în mine de ani, nu doar de la moartea fiului meu, ci de la tot ce pierdusem pe drum.
Ne-am așezat pe două scaune din avionul gol. I-am spus de fiul meu. El mi-a spus de viața lui. Niciunul nu avusese o poveste ușoară. Niciunul nu fusese cruțat.
„Te-am căutat,” mi-a spus. „Dar ai dispărut. Mi s-a spus că te-ai măritat.”
„Am crezut că m-ai uitat,” i-am răspuns.
Am stat acolo până când un angajat ne-a anunțat că avionul trebuie pregătit.
Când m-am ridicat să plec, Andrei m-a prins ușor de mână.
„Îmi pare rău că ne revedem așa.”
„Și mie,” am spus. „Dar poate… poate trebuia.”
La înmormântare, Ion a stat lângă mine. M-a ținut de mână pentru prima dată după mult timp. I-am spus mai târziu despre Andrei. N-a fost supărat. Doar obosit.
Durerea nu a dispărut.
Dar ceva s-a așezat.
Am înțeles că viața nu ne oferă mereu ce vrem, dar uneori ne dă exact ce avem nevoie, chiar și în cele mai întunecate zile.
Iar uneori, o voce dintr-un avion îți amintește cine ai fost… ca să poți merge mai departe.