Domnul Petrache își număra lemnele aproape în fiecare seară.
Nu din zgârcenie.
Din teamă.
Pensiile profesorilor nu țineau pasul cu prețurile, iar iarna bătea deja la ușă.
Mai avea lemne pentru două, poate trei săptămâni.
„Dacă fac focul doar seara… poate ajung până în noiembrie”, își spunea de fiecare dată.
În dimineața aceea tocmai își punea ibricul pe sobă când s-a auzit soneria de la poartă.
A tresărit.
Nu-l mai căuta aproape nimeni.
Și-a tras paltonul peste pijama și a ieșit încet în curte.
În fața porții era oprit un camion mare, încărcat până la refuz cu lemne.
Lângă el stătea un bărbat solid, trecut de patruzeci de ani.
Avea mâinile crăpate de muncă și o privire pe care profesorul simțea că ar trebui s-o recunoască.
— Ieșiți puțin afară, domnule diriginte…
Bătrânul s-a oprit.
Nu-i mai spusese nimeni „domnule diriginte” de foarte mulți ani.
S-a apropiat încet.
— Îmi cer scuze… ne cunoaștem?
Bărbatul a zâmbit trist.
— Nu mă mai țineți minte.
A făcut un pas înainte.
— Sunt Cristi…
Profesorul a rămas nemișcat.
Cristi…
Numele i-a trezit instant o amintire pe care o credea uitată.
Băiatul care se bătea cu toată școala.
Cel pe care toți profesorii îl voiau afară.
Cel pe care…
…fusese obligat să-l exmatriculeze.
Domnul Petrache a simțit cum i se strânge inima.
Nu știa dacă omul venise să-i mulțumească…
…sau să-i reproșeze ceva ce îl măcinase douăzeci de ani.
Cristi s-a întors spre camion.
— Am venit să vă aduc lemne pentru iarnă.
Profesorul l-a privit fără să înțeleagă.
— Mie?
— Da.
— Dar… de ce?
Cristi și-a coborât ochii.
Când a ridicat din nou privirea, avea lacrimi în ochi.
— Pentru că, dintre toți oamenii care m-au condamnat atunci… dumneavoastră ați fost singurul care a spus că nu sunt un băiat rău.
Domnul Petrache s-a sprijinit de poartă.
Își amintea perfect ședința profesorilor.
Toți cereau același lucru.
— Exmatriculare!
— Ne strică toată clasa!
— N-o să ajungă nimic în viață!
Își amintea și liniștea care se lăsase când se ridicase în picioare.
Atunci spusese o singură propoziție.
— Copilul acesta nu este rău… este doar singur.
Le povestise despre tatăl plecat.
Despre mama care muncea zi și noapte.
Despre bunica bolnavă de care avea grijă un copil de doisprezece ani.
Dar regulamentul era regulament.
Cristi fusese exmatriculat.
Înainte să plece însă, profesorul îl oprise pe hol.
Îi pusese mâna pe umăr și îi spusese:
— Să nu crezi niciodată că ești ceea ce spun ceilalți despre tine. Într-o zi o să le demonstrezi tuturor cine ești cu adevărat.
Profesorul crezuse că băiatul nici măcar nu-l ascultase.
Cristi însă zâmbea printre lacrimi.
— Eram după ușă când i-ați înfruntat pe toți.
Profesorul a rămas fără cuvinte.
— După ce am fost dat afară, am ajuns foarte rău. Beam. Mă băteam. Dormeam prin șanțuri. Într-o noapte mi-am amintit ce mi-ați spus. Mi-am zis că dacă dumneavoastră ați crezut în mine… n-am voie să vă fac de râs.
A început să muncească în pădure.
A învățat meserie.
Și-a cumpărat un fierăstrău.
Apoi o remorcă.
Apoi un camion.
Astăzi avea propria firmă și zeci de angajați, mulți dintre ei foști tineri pe care nimeni nu-i mai voia.
— Le dau și lor o a doua șansă, domnule diriginte… pentru că cineva mi-a oferit-o când eram copil.
Profesorul nu și-a mai putut opri lacrimile.
În timp ce oamenii lui Cristi descărcau lemnele și le așezau frumos lângă gard, curtea se umplea de căldură înainte să înceapă măcar iarna.
A deschis larg poarta.
Și, după douăzeci de ani, i-a pus din nou mâna pe umăr.
Exact ca în ziua în care fusese exmatriculat.
— Hai înăuntru, Cristi.
— Bem o cafea?
Au stat împreună ore întregi.
Doi oameni despărțiți de douăzeci de ani.
Uniți însă de o singură propoziție pe care un profesor o rostise când nimeni nu mai credea în acel copil.
Uneori, un copil nu are nevoie de bani.
Nu are nevoie nici de privilegii.
Are nevoie doar de un adult care să-i spună, la momentul potrivit:
„Eu cred în tine.”