Domnul Andrei i-a vorbit despre Cătălina, iar în scurt timp, domnul Victor a cerut permisiunea de a o cunoaște. Întâlnirea dintre ei a fost scurtă, formală, iar Cătălina a acceptat logodna fără ezitare, ca și cum ar fi fost o decizie deja luată în mintea ei. Nu a arătat emoție, nu a pus întrebări, nu a cerut timp. Toți au lăudat eleganța și maturitatea ei, dar nimeni nu a observat liniștea rece care o înconjura.
Pregătirile de nuntă au început imediat. Conacul a fost împodobit cu covoare scumpe, fețe de masă din dantelă fină, tacâmuri din argint și vinuri rare. La sat se vorbea doar despre eveniment, iar țăranii se simțeau onorați că urma să participe o parte dintre ei, invitați la petrecerea mare.
Ziua nunții a sosit într-o dimineață cu cer senin. Orchestra cânta, oaspeții dansau, iar mesele erau pline cu preparate alese. Cătălina purta o rochie albă lungă, cu broderii fine, iar voalul îi acoperea fața. Toată lumea admira grația ei, dar nimeni nu vedea în ochii ei nimic. Era ca o statuie vie.
În timpul mesei, a ținut un toast ciudat, cu voce calmă și fără emoție, spunând tuturor că acea zi va rămâne în istorie și că fiecare invitat are un rol special în destinul ei. Mulți au râs, neînțelegând sensul.
La câteva minute după, oamenii au început să se simtă rău. Unii se țineau de stomac, alții aveau amețeli, iar câțiva au căzut direct sub masă. Panica s-a răspândit. Mireasa stătea dreaptă, nemișcată, privind totul ca pe un spectacol.
În scurt timp, conacul s-a transformat într-un loc al țipetelor și al prăbușirilor. Până și servitorii au fost afectați. Singura neatinsă era Cătălina. A pășit încet printre trupurile întinse, fără teamă, fără regret. S-a oprit lângă tatăl ei, care abia mai respira, și i-a șoptit atât de încet încât doar el putea auzi:
„Ți-am spus mereu că totul are un preț.”
A doua zi, autoritățile au găsit sala plină de trupuri fără viață. Cătălina dispăruse fără urmă. Unii spuneau că a fugit peste hotare. Alții jurau că o văzuseră noaptea prin pădure, mergând fără grabă, de parcă ar fi știut unde se îndreaptă.
Dar bătrânii satului au păstrat o altă versiune, încă șoptită la gura sobei:
că fata nu a ucis pentru bani, nici pentru libertate, ci pentru că s-a născut fără suflet, iar sufletele altora erau singurele lucruri pe care le putea lua cu ea.
În ziua de azi, conacul „Sfântul Mihail” e o ruină. Nimeni nu locuiește acolo, iar oamenii ocolesc locul, mai ales seara.
Iar legenda spune că, dacă vii prea aproape, o femeie îmbrăcată în alb te privește din întuneric, fără să clipească.
Și nu zâmbește niciodată.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.